Deci, apropiindu-se Cuviosul de mutarea din viață, s-au adunat la dânsul mulțime de frați care plângeau pentru dânsul, ca pentru părintele și învățătorul lor. Iar el, uitându-se spre dânșii, a lăcrimat puțin și a zis:
“Iată, părinților și fraților, a sosit sfârșitul vieții mele și toți vom bea acest pahar de obște, unii mai curând, iar alții mai târziu, și nimeni nu va scăpa de paharul acesta. Deci eu mă duc pe calea pe care au mers părinții noștri, acolo unde este viața cea veșnică, iar mai ales unde este Dumnezeu, pe Care L-a iubit sufletul meu, Căruia m-am numit rob, deși n-am săvârșit cele ale robului. Iar voi, fraților și fiii mei iubiți, petreceți în cuvintele mele pe care le-am dat vouă și țineți credința cea dreaptă și viața cea drept credincioasă.
Știți că n-am încetat a vă vesti vouă cuvântul lui Dumnezeu, și în sobor, și îndeosebi. Iar acum cu sârguință, vă rog, aveți-le pe acelea în mințile voastre și le păziți pentru că am grijă de voi, ca fără de prihană să vă duceți de aici. Iar eu, de voi avea îndrăzneală înaintea Domnului, făgăduiesc să-L rog pentru voi, ca totdeauna să înainteze mânăstirea voastră spre bine și ca fiecare dintre voi să aibă mai multă sporire în faptele cele bune, cu ajutorul lui Dumnezeu”.
Acestea zicând Cuviosul și dând tuturor sărutarea cea mai de pe urmă și iertare, a poruncit ucenicilor să ia lumânări în mâini și să înceapă cântarea pentru ieșirea sufletului. Și stând ucenicii în jurul patului, cântau: Fericiți cei fără de prihană, care umblă în legea lui Domnului. Și cântând, au ajuns la cuvintele acestea: În veac nu voi uita îndreptările Tale, că într-însele m-ai viat. Atunci Cuviosul Teodor, la aceste cuvinte, și-a dat sufletul său, pe care, luându-l Îngerii lui Dumnezeu, l-au dus înaintea scaunului Stăpânului, precum cu adevărat s-a arătat prin mărturisirea Cuviosului Ilarion de la Dalmat. Pentru că acela, în ziua în care s-a mutat fericitul Teodor, adică în a unsprezecea zi a lunii noiembrie, la pomenirea Sfântului Mucenic Mina, umblând prin grădină și citind psalmii lui David, a auzit niște glasuri minunate și a mirosit o bună mireasmă. Deci minunându-se, se întreba de unde sunt acelea.
Și, uitându-se în văzduh, a văzut mulțime de cete fără de număr, în haine albe strălucind, cu fețele luminoase și pogorându-se din cer cu cântări, au ieșit întru întâmpinarea unui bărbat cinstit. Acestea văzându-le fericitul Ilarion, a căzut la pământ cu multă spaimă și a auzit pe cineva zicând către dânsul: “Iată sufletul lui Teodor, egumenul mânăstirii Studitului, care a pătimit până la sânge pentru Sfintele Icoane și a răbdat până la sfârșit întru necazuri; iar acum adormind, cu prăznuire se suie la cer, întâmpinându-l pe el Puterile cele cerești”.
Acea vedenie, fericitul Ilarion a vestit-o și altor părinți îmbunătățiți. Și a însemnat ceasul și ziua vedeniei aceleia, ce se făcuse; iar după câtăva vreme s-a înștiințat cum că atunci a răposat Sfântul Teodor Studitul, cel vrednic de laudă și a trecut de pe pământ la cer. Deci multe minuni a făcut Cuviosul Părintele nostru Teodor, și în viața sa și după moarte.
