Cuviosul Teofil Mărturisitorul

Fericitul Teofil s-a născut din părinți creștini, aproape de cetatea Tiberia, și la vârsta de trei ani s-a luminat cu sfântul botez. Odată, părinții săi au mers cu dânsul la muntele Selonului, la sfântul părinte Ștefan, pentru binecuvântare. Sfântul Ștefan i-a binecuvântat pe ei și pe fericitul Teofil, fiul lor și, folosindu-i mult cu vorba și învățătura sa, i-a liberat în pace. Din acea vreme copilul Teofil, fiind bun și blând, sporea în învățătură cu binecuvântarea părintelui, învățând cu tot dinadinsul dumnezeieștile cărți. Ajungând el la vârsta de treisprezece ani, a mers iarăși la cuviosul părinte Ștefan, care, văzându-l, l-a întrebat: “Fiule, din care pricină ai venit la noi?”. Iar tânărul a răspuns: “Tu m-ai chemat, cinstite părinte, și eu, lăsându-mi părinții, am venit la tine”. Cuviosul a zis: “Când te-am chemat, fiule, și ce ți-am zis?” Copilul a răspuns: “Pe când umblam prin cetate, tu, părinte, mi te-ai arătat mie și căutând la mine, mi-ai zis: Fiule Teofile, te-ai depărtat de la Domnul Care a zis: “Ia-ți crucea ta și urmează Mie”. Și pentru aceste cuvinte eu am rămas cu inima rănită și ți-am urmat ție până la poarta ogrăzii tale, la care, ajungând, tu te-ai făcut nevăzut, iar eu am găsit poarta închisă, și acum, sfinte părinte, să nu-ți întorci fața ta de la mine, căci voiesc să mă mântuiesc”.

Cuviosul s-a minunat auzind aceste cuvinte, pentru că știa că nu ieșise nicăieri din chilia sa, și a mulțumit lui Dumnezeu de această chemare minunată a copilului cel fără de răutate pe care, primindu-l, îl învăța frica de Dumnezeu și-l povățuia la viața călugărească, la slujbă și la post. Iar după trei ani, copilul, deprinzându-se bine de la bunul său povățuitor spre toate nevoințele călugărești, cuviosul Ștefan a chemat pe egumenul din lavră și i l-a încredințat lui pe copilul cel ascultător și smerit ca să-l facă călugăr, iar egumenul, luându-l cu dânsul, l-a dus în lavră și l-a călugărit. Și a devenit Teofil călugăr iscusit, împodobit cu toate bunătățile și, viețuind ca un înger între frați, le era tuturor de folos.

Părinții, neștiind unde se află iubitul lor fiu, s-au întristat foarte tare pentru dânsul și îl căutau neîncetat pretutindeni, ca să-l afle pe dânsul; iar el pentru dragostea lui Dumnezeu, ascunzându-se de toți cunoscuții, slujea în taină Dumnezeului său, în mijlocul bunilor nevoitori. Și, trecând câțiva ani, părinții au aflat unde era fiul lor și, ducându-se la lavră, l-au rugat cu lacrimi în ochi pe egumen să le arate pe fiul lor. Iar egumenul, neînduplecat, nu voia să le arate pe Teofil, dar, văzând întristarea lor și amarele lor lacrimi, i s-a făcut milă de dânșii și l-a chemat pe Teofil și i-a dat voie ca să se vadă cu părinții săi; și când au văzut părinții că este în chip monahicesc, în loc să se bucure, mai mult s-au întristat. Și au petrecut câteva zile în lavră, privind viața sfinților părinți, și au luat aminte la cuvintele lor folositoare. Apoi au plănuit ca din averea lor să zidească o mănăstire și să-l așeze în ea pe fiul lor Teofil și l-au rugat stăruitor pe egumenul lavrei să-l lase pe Teofil la casa lor împreună cu alți frați, făgăduind să săvârșească degrabă lucrul pe care și-l puseseră în gând. Dar egumenul nu a încuviințat aceasta, zicându-le: “Nu este bine ca un călugăr tânăr să se apropie de părinții și de cunoscuții săi. Iar Dumnezeu, Cel ce rânduiește toate cele de folos Și-a descoperit voia Sa pentru Teofil, căci avea să minuneze voile Sale întru dânsul”.

Pe când părinții supărau cu cererea lor pe egumen, acesta, chemând pe frați, le-a poruncit să petreacă în post și rugăciuni toată noaptea, până ce va adeveri Dumnezeu dacă se cuvine ca să-l lase pe Teofil după cum cereau părinții lui sau nu. Și, făcând rugăciuni cu stăruință, a treia zi s-a auzit în Biserică un glas care poruncea ca Teofil să fie lăsat. Atunci au cunoscut toți că însuși Dumnezeu are trebuință de el și, făcând rugăciuni pentru dânsul, l-au liberat cu binecuvântare, dându-i câțiva frați în ajutor pentru preamărirea lui Dumnezeu.

Părinții, luându-l, s-au dus întru ale lor, bucurându-se și au zidit degrabă mănăstire, apoi au adunat în ea călugări, îndestulându-i cu de toate, dând odihnă robilor lui Dumnezeu. Iar Teofil, petrecând în acea mănăstire, strălucea ca o lumină cu bunătățile sale, ale cărui fapte bune văzându-le cu toții și folosindu-se de ele, Îl preamăreau pe Tatăl cel ceresc.

Viețuind el pustnicește ani îndelungați, a ridicat vrăjmașul hulă asupra cinstitelor și sfintelor icoane și a pornit prigoană asupra celor care se închinau la icoane, prin nelegiuitul împărat Leon, luptător împotriva icoanelor, care ura podoaba cea frumoasă a Casei lui Dumnezeu și a răpit înfrumusețarea Bisericilor lui Dumnezeu căci, aruncând sfintele icoane în noroi, le-a călcat în picioare și le-a dat foc și pe mulți oameni binecredincioși i-a schingiuit pentru că se închinau la icoane. Iar Sfântul Teofil din toate puterile s-a împotrivit la aceasta și cu buna sa pricepere îi învăța pe toți să păzească cu cinstea cea cuviincioasă sfintele icoane și să se închine sfântului celui închipuit pe dânsele.

Aflând despre aceasta, împăratul Leon Isaurul a trimis pe ostașii săi și l-au prins pe Teofil și, aducându-l înaintea lui, el i-a poruncit să se lepede de închinarea la sfintele icoane; dar Teofil nu s-a supus. Atunci împăratul a poruncit ca Sfântul Teofil să fie bătut cu vine de bou și, legându-i mâinile la spate, l-au purtat prin cetatea Niceei ca pe un tâlhar, făcându-l de râs și de batjocură. Apoi unul dintre ostași, pe nume Longhin, s-a alăturat Sfântului Teofil și a ocărât nebunia împăratului și îi învăța pe ceilalți să cinstească sfintele icoane; iar prigonitorul, întinzându-l pe ostaș pe pământ, a ars multe icoane pe capul lui. Sfântul Teofil, fiind purtat prin toată cetatea Niceei, iarăși a stat înaintea judecății nelegiuitului împărat și, vorbind cu îndrăzneală înaintea lui, apăra sfintele icoane și mustra rătăcirea lui. Iar răucredinciosul împărat, nesuferind mustrarea, a poruncit ca Sfântul Teofil să fie dezbrăcat și să-l răstignească în chipul crucii la doi stâlpi și cu vine uscate să fie bătut și pe la spate și în față. Fiind astfel bătut sfântul, curgea sânge din trupul lui cel rănit, încât se înroșea pământul. Văzând acest lucru, împăratul s-a făcut mai cumplit decât o fiară, căci întocmai ca fiarele cele sălbatice care, când văd sânge atunci se fac și mai cumplite, așa și înrăutățitul muncitor, la vederea sângelui mucenicesc s-a pornit cu o și mai mare mânie împotriva lui Teofil și, sculându-se de pe scaunul său, a început să-l lovească peste obraz pe sfânt. După aceasta, arzând în foc niște cizme de fier, a poruncit ca să-l încalțe pe sfânt cu ele și să-l alerge pe drum. Toate aceste cazne erau răbdate cu vitejie de bunul pătimitor.

Văzând aceste lucruri un nobil, pe nume Ipatie, minunându-se de bărbăteasca răbdare a lui Teofil, l-a luat pe acesta din mâinile slugilor care-l chinuiau și, aducându-l la sine, i-a zis: “Ori tu, Teofile, ești nebun închinându-te la icoane, sau noi toți care nu ne închinăm? Au doară nu are împăratul și toată suita lui atâta pricepere să judece dacă se cade a se închina asemănării lui Dumnezeu celei zugrăvite, ori nu? Căci dacă s-ar fi cuvenit să ne închinăm icoanelor, apoi nu ar fi poruncit Dumnezeu în Lege: Să nu-ți faci ție chip cioplit, nici altă asemănare”. Iar sfântul a zis: “Te văd pe tine, nobilule, că știi carte; deci, să vorbești cu mine”. Și a început a-i grăi despre cinstirea sfintelor icoane, din dumnezeiasca Scriptură, arătându-i că în Vechiul Testament cinstirea icoanelor se închipuia în șarpele cel de aramă, înălțat de Moise în pustie, și în heruvimii cei de aur care erau puși pe Chivotul Legii, iar în Noul Testament, Însuși Domnul a dat chipul Său pe mahrama lui Avgar, împăratul Edesei.

Grăindu-i multe despre aceasta, Sfântul Teofil a învins pe nobilul Ipatie, care i-a zis: “Adevărate sunt cuvintele tale, bătrânule cinstit. O! de ar veni împăratul nostru întru această înțelegere! Eu mă voi strădui să-l sfătuiesc de voi putea. Iar tu, luând libertate de la mine, du-te la chilia ta”. Și sfântul s-a mâhnit că nu și-a săvârșit calea muceniciei, însă având rănile, se bucura grăind ca și Apostolul: “Mă bucur întru pătimirile mele că împlinesc lipsa patimilor lui Hristos în trupul meu, pentru Trupul Lui care este Biserica”. Apoi, întorcându-se la mănăstirea sa, i-a umplut de bucurie și de fericire pe frații săi. Și, după puțină vreme s-a înștiințat că se apropia mutarea lui către Dumnezeu. Și, alcătuind cuvinte înțelepte de păstor, a învățat pe frați și, binecuvântându-i, s-a dus către Domnul.

Total
16
Shares
Previous Post

Sfinții Mucenici Evlampie și sora sa, Evlampia

Next Post

Sfântul Ambrozie de la Optina

Related Posts