Să urmăm acum Cuvântului, să căutăm odihna de acolo, să aruncăm averea de aici, să ne folosim numai de ceea ce este virtuos în ea, să ne câștigăm propriile suflete prin fapte de milostivire, să facem părtași la averile noastre pe săraci, ca să ne îmbogățim cu cele de dincolo. Dă o părticică și sufletului, nu numai trupului; dă o părticică și lui Dumnezeu, nu numai lumii; smulge ceva din ale pântecelui, consacră Duhului; răpește o părticică din cele ale focului, pune-o departe de flacăra care consumă de dedesubt; răpeşte ceva de la tiranul tău şi încredinţează Stăpânului. Dă o părticică celor şapte, vieţii acesteia adică, şi chiar şi celor opt[1], adică celui care nu va primi după plecarea de aici; dă puţin Celui de la care ai multul; dă şi totul Celui care a dăruit toate. Nu vei întrece niciodată marea dărnicie a lui Dumnezeu, chiar de vei pune înainte totul şi chiar dacă alături de averile tale te vei adăuga şi pe tine însuţi. Căci aceasta este luare, anume a te da pe tine lui Dumnezeu; oricât ai oferi, întotdeauna este mai mult ceea ce-ţi rămâne şi nu vei da nimic din ale tale, fiindcă toate sunt de la Dumnezeu. Şi după cum nu este cu putinţă ca omul să-şi întreacă umbra sa, deoarece ea înaintează pe măsură ce înaintăm şi noi şi întotdeauna merge înaintea noastră la distanţă egală, şi după cum nu este cu putinţă ca nici mărimea corpului să întreacă capul, care întotdeauna este aşezat deasupra corpului, tot aşa nu este cu putinţă nici ca noi să întrecem pe Dumnezeu cu cele ce dăm, căci nu dăm ceva în afară de cele ale Lui şi nu dăm nici peste dărnicia Lui.
„Fericiţi sunt cei milostivi, spune Scriptura, căci aceia de vor milui.”[2] Nu este pusă la urmă între fericiri mila. Şi: „Fericit este cel care ia aminte la cel sărac şi nevoiaş.”[3] şi: „Bun este bărbatul îndurător şi care dă cu împrumut.”[4] şi: „Toată ziua face milostenie şi dă cu împrumut omul drept”[5]. Să răpim fericirea, să ne chemăm înţelepţi, să ne facem buni. Să nu-ţi întrerupă mila nici noaptea. Să nu spui: „Du-te şi vino iarăşi şi mâine îţi voi da.”[6], să nu cumva să se aşeze ceva între pornirea gândului tău şi între binefacerea ta; singur acest lucru, iubirea de oameni adică, nu îngăduie amânare. „Frânge celui înfometat pâinea ta şi adu în casa ta pe săracii lipsiţi de adăpost.”[7] Şi acestea să le faci cu toată râvna sufletului. „Căci cel care face milostenie, spune Scriptura, s-o facă cu voioşie.”[8], şi îndoit îţi va fi binele prin graba cu care este gata să-l faci. Căci binele făcut cu mâhnire, sau din constrângere, este fără de har şi fără de podoabă, că binefacerea trebuie făcută cu tresăltare de bucurie, nu cu lacrimi în ochi. „Dacă vei da la o parte legătura, spune Scriptura, şi întinderea mâinii”[9], adică îngustimea inimii şi încercarea, adică starea în cumpănă şi cuvântul de cârtire, ce se va întâmpla? O, ce mare şi minunat lucru se va întâmpla” precum, o, ce şi câtă răsplată a acestui lucru! „Va ţâşni odată cu zorile lumina ta şi sănătatea ta va răsări degrabă”[10]. Cine deci nu doreşte lumină şi sănătate?
[1] Ecclesiast, XI, 2: „Fă bucata ta în şapte şi chiar în opt, fiindcă nu ştii ce nenorocire poate să fie în ţară.”
[2] Matei, X, 7.
[3] Psalmul XLI, 1
[4] Psalmul CXII, 5
[5] Psalmul XXXVII, 26.
[6] Proverbe, III, 28
[7] Isaia, LVIII, 7
[8] Romani, XII, 8
[9] Isaia, LVIII, 6
[10] Isaia, LVIII, 8
Extras din „Despre iubirea de săraci”, Sfântul Grigorie Teologul, traducere şi adaptare de Preot Dr. Gheorghe Tilea, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2006.
