Sfântul Sava Vatopedinul cu leii

Odată fratele ce avea în grijă măgarii a ieşit din mănăstire ca să aducă lemne pentru nevoile obştii. Împreună cu el a ieşit şi minunatul Sava cu gândul de a-l ajuta în ascultarea sa. În vieţile de obşte se obişnuieşte ca fraţii să se ostenească cât pot şi în alte ascultări şi fiecare să-şi ofere după putere slujirea sa.

Ajunşi aproape de mlaştină, au lăsat acolo, undeva, măgarii să pască, iar ei, cum era şi firesc, s-au îndepărtat să caute lemne. La un moment dat au apărut acolo trei lei, care au început să se îndrepte tiptil spre măgari ca spre un prânz gata pregătit. Atunci fratele, văzând de departe fiarele cum se apropie, a luat-o la fugă ca să scape. Sava însă nu observase venirea fiarelor. Când a ridicat ochii spre măgari, i-a văzut tulburaţi şi înfricoşaţi pentru că li se apropia moartea. Dar încă n-a putut să-şi dea seama de pricina tulburării. Bănuind că ceva se întâmplă, şi-a rotit ochii şi a văzut deodată leii care se apropiaseră destul de mult de măgari şi erau gata să-i sfâşie.

Sava s-a mâhnit mult pentru animale, dar mai mult pentru cei care le foloseau pentru nevoile lor. Totuşi nu a rostit nicio rugăciune nici pentru păzirea măgarilor, nici pentru pedepsirea fiarelor, cu toate că le putea face foarte uşor pe amândouă. Şi era firesc să nu facă aceasta, căci cei fără de păcat păstrează nestricat pe cel după chip şi nu cad deloc din vechea nobleţe. Unii ca aceştia stăpânesc împărăteşte peste toată făptura, chiar şi peste aceste fiare, aşa cum făcea primul om înainte de cădere.

Înzestrat cu astfel de daruri sufleteşti, Sava era mai presus decât toţi. Şi precum am spus, renunţând de bunăvoie la pedepsire şi la rugăciune, a dat iarăşi întâietate smeritei cugetări, cea mai frumoasă virtute. Cât de minunat este acest mod al său de înfruntare a situaţiilor! Aşadar, atunci când i-a văzut pe lei repezindu-se spre măgari, a alergat către ei şi, când a ajuns foarte aproape, a căzut la pământ înaintea lor. Cât de multă putere dai omului, Stăpâne Hristoase! Şi îndată, aşa cum era întins la pământ, s-a adresat leilor cu o voce puternică:

– Vă jur pe numele lui Dumnezeu! Pentru numele Stăpânului de obşte al nostru şi al vostru să nu faceţi niciun rău măgarilor! Să nu vă atingeţi de ei, ci lăsaţi-i să se întoarcă fără vătămare la stăpânii lor! Dar fiindcă vă văd flămânzi, veniţi la mine! Precum vedeţi, sunt mâncare gata pentru voi. Sfâşiaţi-mă pe mine cu unghiile voastre şi saturaţi-vă pântecele! Nu vă împiedică nimeni.

Deodată fiarele s-au oprit ca şi cum ar fi fost nişte fiinţe raţionale care au înţeles cuvintele Sfântului. Au lepădat fireasca lor sălbăticie şi şi-au plecat capetele înaintea lui. Ai fi spus că i se închină ca nişte robi smeriţi. Apoi s-au întors ca oile la culcuşul lor. Fiarele nu l-au cinstit pe Sfânt pentru evlavia lui, ca oarecând pe Daniil, ci pentru covârşitoarea lui smerită cugetare.

Nimeni nu a pătimit niciun rău, iar măgarii au scăpat de moarte în chip minunat. Atunci şi fratele care fugise, lepădând frica din suflet, s-a apropiat de Sava. Şi s-au întors toţi cu nespusă bucurie la mănăstire.

Vestea despre acest fapt minunat s-a răspândit peste tot. Şi mai mult decât înainte s-a vorbit despre Sfântul. Pentru încă odată s-a răspândit peste tot faima lui. Toţi îl propovăduiau om purtător de Dumnezeu, prealuminat, făcător de minuni. Unii spuneau că nu era pentru prima dată când marele bărbat făcuse minuni cu leii, căci era obişnuit cu astfel de lucruri. De multe ori şi în multe chipuri săvârşise astfel de semne prin Harul care sălăşluia în el. Şi atunci când a vrut să locuiască în acea peşteră dincolo de Iordan, despre care s-a spus mai sus, înainte de a se sălăşlui acolo, mai întâi a alungat un leu numai cu cuvântul său. Abia după aceea a săvârşit în peşteră acea minunată petrecere, cea întocmai cu a Îngerilor, vreme de trei ani de zile.

La mult timp după toate acestea, într-o convorbire avută cu ucenicul său, însuşi Sfântul spunea:

– Fiul meu, de multe ori, cu Harul lui Dumnezeu, am dobândit mult folos din petrecerea cu fiarele. Adeseori se întâmpla să întâlnesc lei în pustie şi mergeam împreună cu ei ca şi cum ar fi fost prietenii mei. De obicei mergeam intenţionat între ei atunci când veneau doi sau trei împreună. Îi cercetam cu atenţie. Priveam cu luareaminte cum sunt ochii lor, care e mărimea trupului, le admiram fireasca lor aroganţă, grandioasa mobilitate a gâtului, saltul lor regesc – cred că ai auzit de toate acestea –, unghiile lor ascuţite, toate amănuntele, de la cel mai mare până la ce mai mic. Iar ei îmi dădeau voie să fac aceasta fără nicio împotrivire. Chiar îndrăgeau foarte mult împreunăpetrecerea cu mine şi stăteau lângă mine cu multă linişte şi blândeţe, de parcă am fi fost nişte prieteni vechi.

Cercetând cele despre care am spus mai înainte, am dobândit o viziune minunată, pe care n-am mai avut-o până atunci, despre creaţia lui Dumnezeu. Un fior puternic al slavei şi al dragostei lui Dumnezeu a pătruns în sufletul meu. De aceea, de fiecare dată îmi aduceam aminte de marele David, care chema fiarele şi toată făptura, ca să-L laude pe Dumnezeu. Am cântat şi eu împreună cu el, cu o nespusă bucurie şi admiraţie, acele fericite cuvinte: Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut”.

Extras din Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, Sfântul Filothei Kokkinos, Editura Evanghelismos, 2011

Total
44
Shares
Previous Post

Dă puţin Celui de la care ai multul – Sfântul Grigorie Teologul (25 ianuarie)

Next Post

Unirea duhovnicească

Related Posts