În Evanghelia din această Duminică, Hristos eliberează doi oameni care se luptă cu prezența chinuitoare a demonilor. Îi vindecă, le luminează sufletul și le redă bucuria de a trăi.
Răul continuă să chinuie foarte multe suflete și să țină oamenii însingurați, captivi, deznădăjduiți. Avortul generează unele dintre cele mai ascunse și chinuitoare traume, pe care cei implicați le cară în spate zeci de ani, uneori până la sfârșitul vieții. În mărturia de mai jos Ioana* își expune trăirile cu multă sinceritate. Ea aduce la lumină o parte dintre suferințele pe care le trăiesc femeile după avort. Singurul sprijin și singura consiliere pe care le-a primit Ioana, după zeci de ani în care această traumă a stat îngropată adânc, au fost de la duhovnic. Cine întâlnește o femeie în criză de sarcină să o sprijine cu adevărat, să o sprijine să aleagă viața!
Dacă m-aș fi gândit o secundă că „a rezolva” chestia asta presupunea să renunț la o viață, să refuz, nu să renunț la o viață, dacă m-aș fi oprit o secundă! Dacă cineva mi-ar fi spus „Fată! Știi ce faci? Nu contează cum s-a ajuns aici. Acum nu mai contează asta! Contează ce faci tu, acum, ce hotărăști, cum îți aperi copilul… Cum te lupți!”
N-am avut șansa asta. Nu a fost nimeni să îmi spună.
Și recunosc, nici instinct matern n-am avut. Ca să apăr! Nu m-am gândit o secundă că e o viață acolo! (De fapt, au fost două vieți!) Poate, dacă m-aș fi dus la tata, care-și dorise toată viața lui copii mulți… Dar tata nu trebuia să afle!
Așa că, atunci când mi s-a aruncat „rezolvă-ți problema până nu se vede!”, m-am trezit absolut singură, într-o situație pe care trupul meu n-o simțea, iar creierul și logica mea n-o puteau digera, pentru că nu aveam toate datele. Nici măcar nu știam dacă exista „problema”! Și cum de cineva știe asta, iar EU nu știu! (…)
Era o ușă pe care se intra. Toate intrau drepte și… majoritatea ieșeau târâte. Veneau în salonul în care așteptam și eu, unele eliberate, unele tăcute ca de moarte, altele chiar făceau glume și erau în stare să povestească ce e înăuntru.
Nu prea îmi venea să cred că nu simți nimic din moment ce unele nici nu se puteau mișca din pat… Afară, pe geam, vedeam un soare superb de octombrie și un cer la fel. (…)
… și uite că mă strigă. Mă duc. Intru în sala/cabinetul unde era un fel de semi-întuneric. Îmi spune doctorul să mă urc pe masă.
Atunci m-am trezit! Am văzut masa, coarnele alea hidoase, am văzut aparatul și pe ei cum îi umflă râsul că nu mă dezbrăcasem.
„Fetițo, știi de ce ai venit aici?” Și am răspuns sincer: „Nu știu”. Adică nu știam dacă, într-adevăr, sunt însărcinată sau nu. (…)
Încep să simt cum se dezlipește ceva pe dinăuntru într-un zgomot de aspirator cu apă, ca o respirație de ?????. Și încep să țip, pentru că nu mai puteam să suport arsura dinăuntru. Uitase să îmi facă anestezia, o amărâtă de injecție. Era grăbit că îl țineam din „linia de producție”. Era ca pe bandă rulantă! Nici măcar nu am avut timp să mă dumiresc ce se întâmplă! Acolo, pe masa aceea, era doar o singură finalitate! Out! Pentru alte variante, ar fi trebuit să fiu în alt cabinet.
M-am simțit ca la abator! Senzația asta am avut-o tot timpul, ori de câte ori s-a întâmplat, natural sau voit. Într-adevăr, m-a durut mult atunci, și aud și acum horcăitul acela de aparat, penumbra din cabinet, răceala mesei pe care stăteam întinsă. Mă gândeam: „cum ar fi să mor aici?” Sigur exista un container unde ne azvârle și pe noi, dacă nu reușește ce are el de reușit acolo.
Au urmat niște săptămâni ciudate, cu stare de rău, fără febră (norocul meu!), dar cu un fel de ceva de care nu mai scăpam. (…)
La un moment dat, a venit bunica și mi-a spus să mă rog. Să mă rog Maicii Domnului să mă treacă peste încercarea asta.
Mă gândeam doar că nu am dreptul să mă rog Maicii Domnului, să îi spun ceva, să mă gândesc măcar la Ea! Doar era Fecioara Maria! E exemplul virtuții și purității totale! Eu sunt doar o zăpăcită păcătoasă, care îmi asum și plătesc prostia mea, totală! Și da, sunt undeva într-un haos asumat! Să ne înțelegem! Din care greu poți gândi, vorbi… Nici măcar respira! Și eu să mă gândesc la Maica Domnului! De Maica Domnului mi-a fost rușine. Nu pentru ce mi se întâmpla.
Mi-era rușine că n-am vorbit cu ea înainte, înainte de a intra pe poarta aia de fier. De ce nu mi-au spus atunci să mă rog Maicii Domnului? DE CE?! De ce nu mi-a explicat atunci cineva că nu e doar viața asta a noastră, de aici, mizeră, sordidă, cu mici omoruri asumate?!!
Dacă aș fi știut, dacă mi-ar fi sunat măcar un clopoțel mic, o sonerie, un claxon… Ceva! Poate mă trezeam!
Sincer, am crezut că îmi trece cumva. NU. Nu mi-a trecut. Încă simt arsura aceea pe dinăuntru și pe dinafară, am impresia că se rup bucățele de carne de pe mine și simt și acum în palmă bucățica aceea dintr-un rest de trup de om. N-o să pot uita asta decât dacă îmi ia Dumnezeu mințile și mi le duce în altă direcție. Nu pot uita, doar că aleg să nu mă gândesc chiar zilnic.
Ce-ar mai fi de zis?
– Că n-am putut să mă uit la copiii mici niște ani de zile.
– Că n-am putut să ascult colinde cam tot atâția ani de zile.
– Că mi-au trebuit ani de zile să îmi dau seama că „iubirea vieții mele” nu este tocmai iubirea vieții mele. Că m-a iubit, cum a știut și a putut el. Că i-a plăcut cum se uita lumea la noi, la el, cu mine lângă el. Ce senzație de trofeu avea!
– Că, atunci când mi-a fost infernal de greu, am fost singură. Niciun om n-a putut fi lângă mine, pentru că cei care ar fi putut n-au știut ce mi se întâmplă, și de fapt, au rezolvat un rest de problemă… nu au fost lângă mine…. Despre ceilalți, numai de bine!
– Că a fost la un moment dat atât de rău, că am vrut să mă sinucid. Ideea era să plec definitiv și să îi pedepsesc cumva pentru toate vorbele goale! Pentru că eu mi-am asumat ce am făcut, dar ei, nu.
Și da, am mai trecut prin asta! Nu la fel. Mult mai simplu, mai antiseptic – social, moral, sufletesc, fizic, antiseptic din toate punctele de vedere! Adică era un fel de boală, de „măsea” care trebuie tratată.
Vezi, ăsta e riscul! Să devii de un cinism rece, care nu te lasă să simți nimic!! Toate sunt la primul nivel. Bazal. În care mi-am asumat faptul că asta sunt, am renunțat la convenții, mi-am ales să aleg pe cine vreau, când vreau, să mă feresc și dacă nu reușesc, atunci „rezolv”. Simplu, fără tam-tam. Singură!
Singură!!! Doamne, cât de singură! Nici măcar Dumnezeu nu era lăsat în ce făceam.
Rămăsese acel „Rezolvă, până nu se vede”.
Fizic? Nu există nicio problemă!
Nicio problemă „de nerezolvat”!
Apoi l-am cunoscut pe soțul meu. Avem 24 de ani împreună, multe lucruri frumoase, multe sarcini pierdute! Pierdute!!!
Mi-a trebuit mult până am înțeles cum e să fii doi în povestea asta. Și că nu e o chestie „a femeilor”, care trebuie doar „rezolvată”.
Avem și un băiat. Mare! Care cred că duce niște lucruri din cauza mea. Sau le duc eu, prin el. Nu știu. Prin el, din cauza lui, pentru el, m-am rugat la Maica Domnului! E atâta liniște la Maica Domnului! E atâta lumină și căldură la Maica Domnului! Și mulțumesc în fiecare zi pentru minunile pe care mi le-a dat pentru fiul meu.
Am găuri în suflet pe care nu mai am timp să le umplu! Nici nu mai încerc.
Așa că mă bucur de ce am, mă zbat ca albina în geam, cam jumătate din viața. Am senzația de inutil, dar îmi aduc aminte de „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătoasa!” și brusc simt că mi-e mai liniște.
Nu știu dacă m-a iertat Dumnezeu.
Eu Îl rog tot timpul.
Dar sigur mi-a dat o pauză.
Pentru care Îi mulțumesc! Și duhovnicului pe care l-am aflat mult mai târziu față de când s-au întâmplat toate. Și care mi-a dat liniștea din „miluiește-mă, Dumnezeule…”
Alexandra Nadane, președintele Asociației pentru sprijinirea femeii însărcinate și a familiei
Fragmente din mărturia Ioanei* publicată în cartea „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”.
*Numele a fost anonimizat
Sursa: Basilica.
