Preot Ioan Istrati
Ați văzut că nu-mi pasă de fonfănelile caviarilor și că tai și cauterizez rana, chiar dacă doare cumplit. Azi, de Sfânta Miercuri a trădării o să vă spun de o rețetă sigură de mers în fundul iadului. Nu puteți înțelege revolta, furia și durerea mea, față de o asemenea samavolnicie.
Am o băbuță care mereu plânge când mă vede. Și când o spovedesc, nu spune mai nimic, numa plânge amarnic și se uită în ochii mei. Ei bine, în ochii ăia plini de lacrimi, simt o mustrare și o durere și o taină.
Așa că azi, sub patrafir, la Spovedanie, am legat-o pe bătrânică să-mi spună de ce plânge așa mereu. Îngânând cuvintele, tot încercând să se eschiveze, până la urmă mi-a spus. Are o soră și o nepoată care o bat zilnic, îi zic mereu să crape o dată, o împing, o drăcuie, îi iau toți banii de pensie.
Femeia plânge și povestește.
“Părinte, erau zile când muream de foame, mă duceam la câine, luam pâinea înmuiată aruncată la el și o mâncam. Și câinele a cunoscut că muream de foame, și îmi păstra săracu o bucată de pâine în cușcă totdeauna ca să mănânc. Până și câinele avea suflet mai bun ca femeile astea.”
M-am cutremurat. Am vorbit cu o vecină să îi ducă o pâine pe zi măcar. Noi am mai fost cu sacoșe, dar dispăreau în aceeași zi.
Acest fenomen de iad e foarte răspândit. Fiare cu chip de om chinuie bătrânii, îi bat, îi umilesc, doar doar or pune mâna pe casă și pe avere. Și sărmanii bătrâni rabdă și tac și plâng de frică.
Țin minte că aveam o rudă bolnavă la pat, paralitică, și ai mei au angajat o femeie să o îngrijească. Odată, am găsit pe bătrânică toată vânătă. Femeia care o îngrijea a zis că a căzut din pat. Dar când colo, avea multe fracturi la mâini și la picioare de la făcălețul cu care fiara blestemată o bătuse cu sălbăticie.
Dacă știți pe cineva bătrân și singur, mergeți în Săptămâna Pătimirilor Domnului și alinați durerile și singurătatea lor.
Bătrânii credincioși sunt niște sfinte moaște vii, niște făclii de Înviere, niște mărturii ale istoriei și niște vestitorii ai veșniciei.
