Omul, creatura aleasă a lui Dumnezeu, suflarea lui Dumnezeu, se naște în această lume și încet-încet moare într-o zi trupește, nefiind în stare să se țină pe sine în viață. Imaginația lui îl face să se umfle ca un balon, care cu o boală, ca și cu un ac, se sparge și se împrăștie. Nu are stăpânire asupra sa, ci este condus fără să înțeleagă de o altă voință și el se poartă fără de voie, cu totul neputincios în a se împotrivi. Dar ce ești, omule, de te lauzi cugetând cele mărețe despre tine? Iată un microb nevăzut te atacă, iar tu îndată îți pierzi buna dispoziție, te îmbolnăvești și mergi în mormânt. Omule muritor, vezi moartea venind și că vei pleca în altă țară și te supui fără vreo altă grăire împotrivă! Ai puterea să te împotrivești, să scapi de ceea ce se întâmplă în acel ceas înfricoșător? Nicidecum! Neputință, deznădejde!
Și cu toată realitatea nezdruncinată, nefericitul om în mânia sa pentru lucruri neînsemnate Îl ocărăște pe Creatorul său și Dumnezeu și devine scârbavnic și jalnic. Dumnezeu îl vede, îl ascultă ca un Părinte iubitor, îl rabdă și continuă să-l iubească și să-i poarte de grijă din viață. „O, adâncul bogăției și al iubirii lui Dumnezeu! Te laud, Părintele meu, că întotdeauna Te arăți măreț și vrednic de iubire!”
Fragment din cartea Arta mântuirii – volumul 2 – Cuviosul Efrem Filotheitul, care va apărea la Editura Evanghelismos.
