Darul ghiocelului

Când Dumnezeu a făcut toate câte sunt pe pământ, le-a colorat frumos. Când a făcut zăpada, i-a zis:

– Pentru că tu umbli peste tot, să-ți cauți singură culoarea ce-ți place.

Zăpada s-a dus mai întâi la iarbă:

– Dă-mi și mie din culoarea ta verde atât de frumoasă!.

Iarba a refuzat-o.

A rugat atunci macul să-i dea culoarea roșie, vioreaua să-i dea culoarea albăstruie, floarea-soarelui să-i dea culoarea galbenă. Niciuna nu asculta rugămintea zăpezii. Tristă și amărâtă, aceasta ajunge în dreptul ghiocelului, căruia îi spune și lui necazul:

– Nimeni nu vrea să-mi dea culoarea sa. Toate mă alungă și-și bat joc de mine!

Înduioșat de soarta zăpezii, ghiocelul i-a spus:

– Dacă-ți place culoarea mea albă, eu o împart bucuros cu tine.

Zăpada primi cu bucurie darul ghiocelului. De atunci, ea poarta veșmântul alb ca al ghiocelului. Drept recunoștință, zăpada îl lasă să-și scoată căpșorul afară de cum începe să se arate primăvara.