Comunicare susţinută în cadrul conferinţei „Teologie patristică şi erezie postpatristică”,
organizată de Sfânta Mitropolie a Pireului, Miercuri 15 februarie 2012
pr. Gheorghios D. Metallinos
Respingerea în cuvânt şi în faptă a ereziilor pentru a apăra turma de înşelare păstrează neştirbită posibilitatea mântuirii creştinilor, adică a îndumnezeirii acestora. De atitudinea conducerii bisericeşti faţă de înşelarea eretică depinde urmarea sau nu a Tradiţiei noastre teologice şi, prin urmare, unitatea diacronică şi sincronică a Ortodoxiei.
Fundamentală este enciclica Sf. Fotie – „Către tronurile arhiereşti ale Răsăritului” (866). (Ἰω. Ν. Καρμίρη, Τὰ Δογματικά καὶ Συμβολικὰ Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, τ. Ι, Ἀθῆναι 19602, p. 316), adaosul Filioque este caracterizat drept „culmea răutăţilor”.
Sfântul Marcu Evghenicul marchează debutul unei noi perioade, el punând temeiurile atitudinii corecte a ortodocşilor faţă de catolici începând cu epoca de după Sinodul uniat de la Ferrara-Florenţa (1438/39), Sinod care a vădit nu doar intenţiile papismului, ci şi atitudinea anti-ortodoxă şi anti-patristică a uniaţilor şi a filo-uniaţilor ortodocşi, aceştia din urmă fiind un fel de a cincea falangă care ameninţă din interior Ortodoxia şi promovează supunerea faţă de erezie şi pervertirea Bisericii.
Sf. Marcu – „Trebuie să fugim de aceştia, aşa cum fugim de şarpe… ca de nişte împilători şi negustori ai creştinismului” (Enciclica „Către creştinii ortodocşi care se află peste tot pământul şi peste toate insulele” (1440/41). Ἰω. Ν. Καρμίρη, op.cit., p. 427 (vezi I Tim. 6, 5: „care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig”).
Învaţă care este abordarea corectă a primatului papal ce până în ziua de azi tulbură Biserica şi cum se face o critică adevărata a acestuia: „Şi noi pe Papa ca pe unul dintre Patriarhi îl socotim”, scrie, dar adaugă premiza fundamentală pentru a putea fi socotit ca unul dintre Patriarhi: „Şi aceasta, [doar] dacă este ortodox” (Idem, p. 428).
Patriarhul Alexandriei Mitrofan Critopulos (+1639) „nici unul dintre cei patru patriarhi nu s-a purtat vreodată arogant cu ceilalţi şi nici nu este vreunul dintre ei vrednic a se chema cap al Bisericii Soborniceşti. Căci niciodată nu s-a auzit în Biserica Sobornicească ca vreun om muritor şi vinovat de mii de păcate să se numească cap al Bisericii”, de vreme ce capul Bisericii e doar Hristos (Μητροφάνους Κριτοπούλου, Ὁμολογία τῆς Ἀνατολικῆς Ἐκκλησίας… (1625). Ἰω. Ν. Καρμίρη, Τά Δογματικά καὶ Συμβολικὰ Μνημεία…, vol. II, Atena 1953, p. 489 şi urm., 498 şi urm).
Poziţia Ortodoxiei era clară şi faţă de protestanţi, aşa cum se vede din Actele Sinodului de la Ierusalim din 1672 (Ἰω. Ν. Καρμίρη, vol. II, p. 694 şi urm./701 şi urm.). Potrivit acestora, protestanţii „sunt eretici şi, dintre eretici, cei mai de frunte. S-au făcut născocitori ai unor dogme noi şi vrednice de râs din pricina iubirii de sine [să luăm aminte la acest lucru, n. autorului], şi nu fac parte din Biserică, ca unii care nu au nici o comuniune în vreun fel anume cu Biserica sobornicească” (Idem, p. 703).
Caracterizarea pe care Sinodul de la Ierusalim o face protestanţilor este astăzi cu deosebire valabilă pentru Consiliul Mondial al Bisericilor: „Insistând în convingerile lor, care la eretici sunt toate la fel, rămân obtuzi şi nu se îndreaptă” (Idem, p. 704).
„Răspunsurile Patriarhilor Ortodocşi ai Răsăritului către anglicanii sperjuri” (1716/1725) (Idem, p. 783 şi urm./788 şi urm): „Prin ispitirea celui viclean, Papa Romei, rătăcit şi căzut în dogme ciudate şi în inovaţii, s-a lepădat de întregul trupului Bisericii drept-slăvitoare şi s-a separat” (Idem, p. 795).
Secolul al XIX-lea este cu deosebire important pentru orice evoluţie, duhovnicească şi politică. Nu numai că se creează statele naţionale şi odată cu ele survine şi dizolvarea Etnarhiei Ortodoxe prin crearea Bisericilor autocefale naţionale, dar se iscă şi vijelia protestantă polinomială, care inundă Răsăritul nostru printr-un misionarism înverşunat, trasând drumul către Ecumenismul secolului al XX-lea.
Enciclica Sinodului din Constantinopol din 1836 „Împotriva misionarilor protestanţi” (Idem, p. 870 şi urm./p. 873 şi urm) îi caracterizează pe protestanţi drept „eretici, care atacă şi pervertesc sfânta noastră Biserică în mod perfid şi viclean”.
„Răspunsul Patriarhilor Ortodocşi ai Răsăritului către Papa Pius al IX-lea” din anul 1848 (Idem, p. 902 şi 905), se concentrează asupra papismului ca erezie: „Pe atunci, arianinsmul era dintre ereziile întinse într-o mare parte a lumii, azi papismul este o asemenea erezie” (Idem, p. 906). Astfel se pune în relaţie papismul cu arianismul, lucru pe care l-a subliniat cu deosebire Cuviosul părinte Iustin Popovici.
Actele Sinodului din Constantinopol ţinut în 1895 reprezintă ultimul text autentic ortodox redactat ca răspuns la provocările catolice.
Papismul e caracterizat ca „Biserică a inovaţiilor, a falsificării scrierilor Părinţilor Bisericii şi a Sfintei Scripturi şi a dogmelor Sfintelor Sinoade” (Idem, p. 931).
„Niciodată nu a fost acceptat episcopul Romei ca principiu suprem şi cap infailibil al Bisericii, arătându-se că orice episcop este cap şi întâi-stătător al Bisericii sale locale, supus doar dispoziţiilor şi hotărârilor sinodale al Bisericii soborniceşti, ca singurele infailibile” (Idem, p. 938) (aluzie la infailibilitatea papală care tocmai fusese votată cu puţin timp în urmă).
Biserica Ortodoxă, din secolul al XV-lea până la sfârşitul secolului al XIX-lea a rămas neschimbată în poziţia ei faţă de creştinismul occidental, faţă de papism şi protestantism (luteranism, calvinism etc.) şi anglicanism, care sunt caracterizate clar drept căderi eretice de la Biserica cea Una.
„Biserica noastră Răsăriteană şi Apostolică nu numai că nu acceptă vreo dogmă eretică, dar combate şi ceea ce doar se bănuieşte a fi erezie” («Ἀποκρίσεις … πρὸς τοὺς Ἀγγλικανοὺς Ἀνωμότους», op.cit., p. 791).
Reajustarea poziţiei Patriarhiei Ecumenice faţă de Occident a fost urmarea schimbării relaţiilor politice ale Imperiului Otoman faţă de guvernele occidentale (Vezi Δημητρίου Ν. Κιτσίκη, Ἱστορία τῆς Ὀθωμανικῆς Αὐτοκρατορίας 1280-1924, Ἀθήνα 1996, p. 235 şi urm).
Întorsătura aceasta nu rămas doar la nivelul relaţiilor politico-sociale, ci a afectat, din păcate, şi teologia (Samuel Huntigton, de altfel, a declarat că „religiile sunt un instrument puternic pentru politică”!).
Participarea Patriarhiei Ecumenice la Mişcarea Ecumenică a condus la actualele relaţii ecumenice pe care conştiinţa ortodoxă le condamnă. Limbajul folosit vădeşte schimbarea produsă. „Plantele agăţătoare”, după cum au fost caracterizate grupările creştine occidentale în 1902 (Potrivit profesorului Βλάσιος Ἰ. Φειδᾶ, «… Termenul „plantă agăţătoare” prezintă o mai mare înrudire de sens cu „mlădiţele”, care se hrănesc din rădăcina copacului, dar nu produc roade”! (op.cit.). Măcar de ar aduce roade! Vezi însă Mt. 3, 10) , sunt numite în 1920 „Biserici”, lucru care, desigur, este lăudat de către ecumenişti.
Părintele Florovski s-a îndepărtat de Consiliul Mondial al Bisericilor în 1961, iar Ioannis Karmíris, la rândul lui, în 1953, declară dispreţuitor privitor la aceste evoluţii: „Este evident că participarea fără reţineri şi fără temeiuri dogmatice (a Ortodoxiei) la congresele dogmatice şi legarea organică a acesteia de numeroasele şi diferitele Biserici şi confesiuni şi erezii pe baze dogmatice şi ecleziologice în Consiliul Mondial al Bisericilor ar însemna abaterea de la linia trasată de Proclamaţia Patriarhală din 1920 referitoare la colaborarea acesteia doar în chestiunile creştinismului practic şi în general nu ar fi conformă cu principiile teoretice ale Ortodoxiei şi cu tradiţia de veacuri a acesteia, şi nici cu învăţătura şi practica celor şapte Sinoade Ecumenice şi cu marii Părinţi ai Bisericii” (Τὰ Δογματικά καὶ Συμβολικὰ Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, τ. Ι, Ἀθῆναι 1960, p. 953).
Lăudarea şi admiraţia de sine a ecumeniştilor „pentru o aşa-numită nouă epocă pe care a deschis-o Patriarhia Ecumenică prin Enciclicele patriarhale ale anilor 1902 şi 1920, nu se justifică”, pentru că „ceea ce s-a reuşit este doar legalizarea ereziilor şi a schismelor papismului şi protestantismului” (Părintele Theodoros Zisis, articol în „Orthodoxos Typos”, 16.7.2004)
Ecumenismul a fost receptat ca erezie ecleziologică, ca „sincretism demonic” care aspiră la o unitate de tip federal a Ortodoxiei cu panspermia eretică occidentală.
Cuvântul Sfântului Grigorie Palama, „aceasta este adevărata evlavie, a nu ne îndoi de purtătorii-de-Dumnezeu Părinţi”.
Din opera Sfântului Marcu Eugenicul,
(lucrare tradusă de pr. Cristian Chivu)
Despre Biserică
Sfântul Marcu a fost asemănat de contemporanii săi cu Sf. Atanasie cel Mare şi cu Sf. Maxim Mărturisitorul. În vremea acelor Părinţi, ei reprezentau „canonul” dreptei credinţe. Sfântului Maxim i se spune la un moment dat că tot Răsăritul şi Apusul priveşte la ce face el, la mărturisirea lui de credinţă.
Greutatea lui duhovnicească era recunoscută, tacit sau nu, de către toţi.
Forţa lui izvora din conştiinţa că are şi trăieşte Adevărul, că este mădular al unicei Biserici şi este de un trup cu toţi sfinţii.
Adânc ancorat în Scriptură şi Părinţi, era conştient că Biserica este taina unirii noastre organice cu Hristos.
Biserica este Cea asupra Căreia s-a revărsat deplinătatea harului Duhului Sfânt la Cincizecime şi cei ce, începând de atunci, s-au împărtăşit de el sunt un trup cu Hristos. Deşi harul poate lucra şi în afara Bisericii, însă deplinătatea lui, caracterul său mântuitor, se află doar în Biserică.
„Ceea ce a venit peste apostoli nu era ipostasul Sfântului Duh, ci harul şi lucrarea care, arătându-se şi împărţindu-se în chip de limbi de foc, i-a şi umplut. Dar se spune că atunci s-a pogorât peste ei în chip fiinţial, fiindcă nu o parte a lucrării (308 – Daruri parţiale au fost, de pildă, puterea de a scoate demoni, de a vindeca, de a ierta păcatele etc), ca mai înainte, ci întreaga lucrare a fost revărsată, care este unită şi nedespărţită de fiinţă şi comună celor trei [ipostasuri], după cum este şi fiinţa” (309 – Gass, 58).
Atunci ni s-a dat după har ceea ce Dumnezeu era după fiinţă. Îndumnezeirea înseamnă a fi dumnezeu după har, a avea, după har, tot, nu doar o parte din ceea ce Dumnezeu este după fiinţă (310 – Cf. Gass, 24-25). Acel har de la Cincizecime se dă şi acum întreg, însă doar în Biserică.
Îndumnezeirea nu este doar o problemă de asceză şi metodă ce ţine de firea creată, nici măcar o chestiune personală a noastră cu Dumnezeu, ci ea se dă prin Sfintele Taine în Biserică, desigur aportul personal fiind esenţial.
„Dacă îndumnezeirea era vreo sămânţă firească pusă [în noi] nu mai aveam trebuinţă de naşterea din nou, nici de celelalte taine din care vine dumnezeiescul har peste cei ce au şi vieţuire curată” (312 – Gass, 64). E limpede aici principiul sinergiei: îndumnezeirea cere neapărat efortul omului şi darul lui Dumnezeu. Oricare dintre acestea două este eludată, nu mai e vorba de îndumnezeire.
În Biserică, la modul conştient şi real, nu poate fi omul decât dacă se mişcă concomitent pe cele două coordonate: dreapta credinţă şi dreapta făptuire, sau, cu alte cuvinte, adevărul şi dragostea. Hristos este în acelaşi timp Adevărul şi Viaţa. Orice încercare de a minimaliza unul din aceste două aspecte duce la lepădarea de Hristos, la ruperea într-un fel sau altul de Biserică.
„Aceasta e lauda noastră: credinţa noastră, moştenirea cea bună a Părinţilor noştri. Cu aceasta nădăjduim să ne înfăţişăm lui Dumnezeu şi să luăm iertarea celor păcătuite [de noi]. Iar fără aceasta nu ştiu ce fel de dreptate ne va izbăvi de pedeapsa veşnică. … Nimeni nu e stăpân pe credinţa noastră: nici împărat, nici arhiereu, nici sinod mincinos, nici nimeni altcineva decât numai Dumnezeu, Cel Ce ne-a predat-o prin Sine şi prin ucenicii Lui…[Dar] pe nimeni nu-l va folosi dreapta credinţă fără dragostea cea către fraţi” (313 – Scrisoarea către egumenul de la Vatopedu, PO 17, p. 340).
Dogma şi făptuirea se întrepătrund organic. Orice deviere în una din ele aduce o oarecare deviere şi în cealaltă. Totuşi în primul rând dogma, ca una ce în forma ei scrisă sau declarativă poate fi supusă cercetării mai uşor, este cea care determină apartenenţa la Biserică, ea fiind cea care susţine făptuirea în resorturile ei intime.
„Noi socotim că dintotdeauna este una şi aceeaşi Biserică, nu prin loc, ci prin specificul cugetului ortodox, conform căruia Bisericile din lumea întreagă se numesc Una, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Iar pe cei care în diferite vremi au introdus în Ea cugetări vătămătoare, nu plinătate a Bisericii, nici păstori şi dascăli, ci lupi cumpliţi, care nu cruţă turma, îi socotim, după proorocia apostolească” (314 – I Pilavakis, p. 163).
Ceea ce susţine viaţa Bisericii este harul lui Dumnezeu în conlucrare cu rugăciunea făpturilor. Rugăciunea este un act sobornicesc care se răsfrânge asupra tuturor mădularelor Bisericii şi e semnul comuniunii depline. Sfinţii se roagă pentru noi şi totdeauna relaţia cu ei ne îndreaptă în cele din urmă spre Dumnezeu (315 – Omilie la adormirea cuviosului Macarie Corona, p.340).
Rugăciuni soborniceşti se fac pentru toţi cei adormiţi în dreapta credinţă, dar pentru eretici şi necredincioşi nu se poate face rugăciune în biserică, ci doar în particular. „Biserica lui Dumnezeu pentru unii ca aceştia nu se roagă nicidecum [pentru necredincioşi], dar pentru toţi cei adormiţi în credinţă, chiar dacă ar fi foarte păcătoşi, cere de la Dumnezeu uşurare, rugându-se pentru ei şi în comun, şi în particular.” (318 – II Purgator, 12, PO 15, p. 123).
După cum esenţa apostaziei diavoleşti a fost mândria, tot aşa ruperea de Biserică are ca substrat mândria, dorinţa de a pune mai presus de cugetul Bisericii părerea şi dorinţa proprie. „Adesea, fiind cu mine însumi, am cercetat care e pricina pentru care de la început până acum atâtea erezii s-au sădit şi au crescut în Biserica lui Dumnezeu şi au dus la mari neorânduieli. Luând aminte şi cercetând, aflu că mândria – patima începătoare a răului – şi orice altceva mai este înrudit cu aceasta, adică ura şi invidia şi iubirea de cârmuire, s-au făcut pricini ale unei atât de mari harababuri şi neorânduieli. Şi aflu că mai cu seamă înţelepciunea celor din afară, neîntrebuinţată în chip bun în cele dumnezeieşti, îi face pe cei ce iau aminte la ea pururea îndoielnici şi, cum s-ar spune, creştini şi credincioşi pe jumătate” (319 – II Pilavakis, p.1).
În Sinodul de la Ferrara Sfântul a înţeles că mândria este obstacolul adevărat în calea unirii Bisericilor. De aceea, ca un om duhovnicesc ce era, a propus ca discuţiile să înceapă de la rădăcina dezbinării: mândria de a trece peste prescripţiile canonice în ce priveşte modificarea simbolului de credinţă (320 – Cf. AG, p. 56). El a intuit că problema reală nu era aspectul dogmatic al lui Filioque, ci dispreţuirea mândră a hotărârilor Părinţilor şi îndreptăţirea de sine. Susţinerea dogmatică a adaosului Filioque vine firesc în urma mândriei amintite.
Pentru Sf. Marcu accentul cade întotdeauna nu pe aspectul formal al statutului de ortodox, ci pe dobândirea cugetului ortodox. „Să ne arătăm pe noi înşine în conglăsuire cu aceia [cu Sfinţii Părinţi şi cu hotărârile sinoadelor ecumenice] şi să le urmăm nu numai în ranguri, ci şi în cugete” (323 – AG, p. 53). Dar a fi în duhul Părinţilor înseamnă „şi a cunoaşte cugetul Părinţilor, însă şi a fi îndreptaţi prin rugăciunile acelora”, dar şi „a zidi cele ale noastre ca pe o temelie pe cuvintele acelora” (324 – AG, p. 53).
Ortodoxia este comuniunea vie cu toţi „sfinţii noştri Părinţi”. Pe ei îi luăm ca „mijlocitori” ai milei dumnezeieşti la fiecare slujbă şi rugăciune (325 – Cf. Tâlcuirea slujbelor bisericeşti, PG 160, 1167-1169). Deci doar cel care gândeşte în acest mod este ortodox. „Este cu putinţă să-i numim ortodocşi pe doi care cugetă cele contrare? Eu nu cred” (326 – Epistola către ortodocşii de pretutindeni, PO 17, 320), spune el tuturor în Enciclica către toţi ortodocşilor.
Un alt semn verificabil al apartenenţei la trupul Bisericii este conglăsuirea, acordul întru toate cu Sfânta Scriptură, Sinoadele ecumenice şi Sfinţii Părinţi. „Rogu-vă pe voi, prin numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca să grăiţi la fel totdeauna şi să nu fie între voi schisme” (I Cor 1, 10), ca să păziţi cu siguranţă, ca pe o comoară bună, credinţa noastră cea adevărată şi predată de Părinţi, nimic adăugând, nimic scoţând. Căci nu am avut până acum o credinţă cu lipsuri, nici nu am avut nevoie de vreun sinod sau hotărâre de credinţă [ὅρος] ca să aflăm ceva mai nou, noi, fiii şi ucenicii sinoadelor ecumenice şi ai Părinţilor care au luminat în acestea şi între acestea” (327 – Scrisoarea către egumenul de la Vatopedu, p. 340).
Ţinerea hotărâtă a predaniilor Părinţilor nu este o chestiune de îngustime în cugetare – de care este acuzat adeseori Sf. Marcu de către exegeţii moderni -, ci înseamnă mucenicie.
„O, dacă am mărturisi până la ultima suflare cu multă îndrăznire buna comoară lăsată de Sfinţii Părinţi (328 – Literal: bunul depozit al Sfinţilor Părinţi), mărturisirea care ne-a hrănit de când eram copii, pe care am grăit-o cea dintâi şi cu care vom pleca de aici la sfârşit; [măcar] acest lucru, dacă nu altceva, să ducem [cu noi] de aici: dreapta credinţă” (329 – Scrisoarea către patriarhul ecumenic, PO17, p. 338).
Atitudinea faţă de sinoadele ecumenice şi faţă de cele stabilite de ele e ferm punctată: „primesc împreună cu ele pe cei care ele îi primesc, şi lepăd împreună cu ele pe cei pe care ele îi leapădă. Nu voi primi nicicând în părtăşie [comuniune] pe cei ce au îndrăznit să adauge în Simbol înnoirea despre purcederea Duhului Sfânt cât timp rămân în asemenea înnoire” (330 – Apologia dreptei credinţe, PO 17, p. 303).
Orice comuniune cu ereticii este un nonsens şi un păcat împotriva Bisericii. „Fugiţi, dar, fraţilor de cei ce introduc şi întăresc înnoirea latinească şi, legaţi întreolaltă prin dragoste într-un singur trup şi într-un singur Duh, cu un suflet, cugetând una, adunaţi-vă spre unicul nostru cap: Hristos” (331 – Scrisoarea către egumenul de la Vatopedu, p. 340).
„Mângâietorule bun, nici să nu cad în acest chip din sine-mi şi de la gândurile cele cuviincioase, ci, ţinându-mă de învăţătura Ta şi de fericiţii bărbaţi insuflaţi de Tine, să fiu adăugat la Părinţii mei, ducând cu mine de aici, dacă nu altceva, măcar aceasta: dreapta credinţă” (332 – Apologia dreptei credinţe, p. 304).
Refuzarea părtăşiei cu ereticii la toate nivelurile cere luptă, în schimb cedarea şi pogorământul întinează pe ortodox. „Şi poate vor porni şi o prigoană împotriva celor ce se tem de Domnul, de vreme ce [aceştia] în nici un fel nu primesc părtăşia cu ei.…Trebuie ca cei ce-L iubesc pe Dumnezeu să se pună cu adevărat în linie de bătaie prin însele faptele [lor] şi să fie pregătiţi să pătimească toată primejdia pentru dreapta credinţă şi să nu se păteze prin părtăşia cu necredincioşii” (333 – Către Teofan din Imbros, PO 17,p. 345).
Trebuie a ne păzi şi de părtăşia cu „ortodocşii” care au părtăşie cu ereticii. Despre un astfel de arhiereu Sf. Marcu îi scrie unui ieromonah: „să îndemni pe preoţii lui Dumnezeu să fugă în toate chipurile de părtăşia cu el şi nici să liturghisească împreună cu el, nici să-l pomenească nicidecum, nici arhiereu să-l socotească pe acesta, ci lup şi simbriaş, nici să liturghisească nicidecum în bisericile latineşti, ca să nu vină şi asupra voastră mânia lui Dumnezeu care a venit asupra Constantinopolului din pricina nelegiuirilor întâmplate acolo” (334 – Către Teofan din Euripos, PO 17, p.343).
În materie de dreaptă credinţă nu există nici un pogorământ. „Nicidecum, omule, nu se îndreaptă cele bisericeşti prin vreo cale de mijloc. Între adevăr şi minciună nu este nimic. Ci după cum ceea ce este în afara luminii neapărat este în întuneric, aşa cel ce se abate puţin de la adevăr, cu adevărat spunem că mai departe zace în minciună” (335 – Epistola către Scholarios, PO17, p. 323).
Iată ce spune despre preoţii şi arhiereii unionişti: „cei cinstiţi şi înălţaţi mai presus de vrednicia lor de către Biserica lui Dumnezeu au necinstit-O şi au nesocotit-O, amestecând-O cu cei tăiaţi de multă vreme [de la Ea] şi putreziţi şi puşi sub mii de anateme, şi întinând prin împărtăşirea cu ei Mireasa cea neîntinată a lui Hristos” (336 – Către Teofan din Imbros, 345).
Iată cum e rezumată concepţia ortodoxă a Sfântului Marcu despre dreapta credinţă: „Acest lucru este asemenea cu ceea ce s-a spus de eparh către Sfântul Teodor Graptul. Căci i-a spus: <<Numai o dată vă împărtăşiţi [cu noi] şi altceva nu vă cerem, ci mergeţi unde vă place>>. Iar sfântul a zis către el: <<Asemenea este ce ai zis cu faptul ca cineva să-i spună altuia: Nimic nu-ţi cer decât să-ţi tai o dată capul şi după aceasta du-te unde vrei>>. Căci în astfel de lucruri nu este mic şi ceea ce pare mic” (337 – Siropulos IX, 11, p.446).
Descoperire a lui Hristos, dreapta credinţă este şi criteriul de interpretare al Sfintei Scripturi şi al Tradiţiei. Iar Sfânta Scriptură înţeleasă corect este cheia de probare a învăţăturii tuturor Părinţilor.
„Este cu putinţă ca acelaşi dascăl să nu le grăiască pe toate după acrivie. Altfel, pentru ce au mai avut Părinţii nevoie de sinoade ecumenice, dacă fiecare nu ar fi căzut nicidecum din adevăr?” (338 – II Purgator, 15, p.123) Dintre tâlcuirile sfinţilor „trebuie ca noi să le alegem pe cele mai adevărate dintre acestea şi care sunt într-o mai mare conglăsuire cu dogmele bisericeşti, iar pe celelalte să le punem pe locul al doilea” (339 – I Purgator, 6, p. 47).
Sinoadele ecumenice sunt puse implicit pe acelaşi plan cu Sf. Scriptură şi orice sinod care nu e în acord cu cele ecumenice nu e adevărat (340 – Cf. Dialog despre adăugirea la simbol, p. 283).
Tradiţia nu este un monolit, un muzeu de antichităţi demn doar de cinstire şi respect, ci ea este viaţa în Duhul şi cere o receptare vie şi plină de discernământ.
Despre papă şi statutul catolicilor
„Şi noi îl socotim pe papă ca pe unul dintre patriarhi, dar şi aceasta, dacă este ortodox” (347 – Epistola către ortodocşii de pretutindeni, PO 17, p. 320).
Aşa binevesteşte dumnezeiescul Părinte tuturor ortodocşilor de pretutindeni. Şi afirmă răspicat: „Iată, eu, Marcu păcătosul, vă spun că cel ce-l pomeneşte pe papă ca arhiereu ortodox vinovat este, că împlineşte tot latinismul chiar până la tăierea bărbii, şi latino-cugetătorul va fi judecat împreună cu latinii şi ca un călcător al credinţei va fi socotit” (348 – Către Teofan din Euripos, p. 343).
Preoţii catolici nu sunt preoţi, fiind sub incidenţa hotărârilor canonice ale sinoadelor ecumenice. „Episcopii voştri [ai latinilor] şi clericii nu mai sunt nici episcopi, nici clerici, fiind caterisiţi de atâtea şi asemenea sinoade, iar mirenii sunt sub anatemă şi afurisenie” (349 – Despre adăugirea din Simbolul de credinţă, PO 17, p. 282).
Pentru a nu crede că Sfântul era prea dur în afirmaţiile sale şi că atitudinea lui era dictată de resentimente etnice sau de stereotipuri monahale şi zelotiste, iată ce spune despre patriarhul unionist al Constantinopolului: „Nici nu vreau, nici nu primesc nicidecum părtăşia cu el sau cu cei ce sunt împreună cu el, nici după moarte, după cum [nu primesc] nici unirea ce s-a făcut şi dogmele latineşti pe care şi el le-a primit, şi cei ce sunt cu el, şi pentru apărarea cărora [dogmelor latine] i s-a făgăduit [mai dinainte] cârmuirea aceasta, cu preţul distrugerii dogmelor celor drepte ale Bisericii. Căci sunt încredinţat cu deamănuntul că pe cât mă depărtez de acesta [de patriarh] şi de unii ca aceştia, mă apropii de Dumnezeu şi de toţi sfinţii, şi pe cât mă despart de aceştia, pe atât mă unesc cu adevărul şi cu Sfinţii Părinţi, cu teologii Bisericii. După cum şi sunt încredinţat că cei ce sunt de acord cu aceştia se depărtează de adevăr şi de fericiţii dascăli ai Bisericii. Şi de aceea zic: după cum în toată viaţa mea am fost despărţit de ei, aşa şi în vremea ieşirii mele, şi încă şi după plecarea din viaţă mă lepăd de părtăşia şi de unirea cu ei şi, legând cu jurământ, poruncesc ca nimeni dintre ei să nu se apropie, fie la înmormântarea mea, fie la parastasele pentru mine, însă nici la [înmormântarea sau pomenirile] făcute pentru vreun altul din ai noştri să nu li se îngăduie să se adune sau să liturghisească împreună cu ai noştri” (352 – Ultimele cuvinte ale lui Marcu Eugenicu al Efesului, PO17, p. 349).
Motivaţia care stabilea comuniunea lui cu alţii era dreapta credinţă.
Din cuvântarea către papa Eugeniu se vede că nu avea, precum poate majoritatea bizantinilor din acea epocă, nici o pornire preconcepută şi mizantropă faţă de pontiful roman.
De ce i-am despărţit? Oare fiindcă ţin dreapta credinţă sau pentru că au dat la iveală în chip drept adaosul la Crez? Cine ar spune aceasta, afară numai dacă este foarte zdruncinat la creier? Nu, ci pentru că cugetă lucruri absurde şi rău-credincioase şi fiindcă au făcut adaosul fără temei.
Par cuvinte dure şi foarte tăioase, dar aşa cum am spus această atitudine împotriva ereticilor este comună întregii patristici, pentru că Sfinţii Părinţi aveau foarte clar în minte faptul că fără dreapta credinţă nu există nici dreaptă vieţuire şi deci nici mântuire.
