De partea Iubirii

Să vorbești despre Iubire în aceste vremuri e ca și cum ai cânta în șoaptă într-o gară aglomerată. Mai pleacă cineva urechea sau inima la un… „asemenea subiect”? Nu cumva e dovadă de inadecvare să-l abordezi, ba chiar de neseriozitate? Iubire? Unde? Cuvintele cheie sunt acum război, boală, criză, pericol, putere, durere, neputință. E dezbatere, e freamăt, e tulburare. Sunt dezbinări și etichetări. Un ocean de informații și uragane de propagandă; iar noi vrem să navigăm spre fragila insulă a dialogului. Un dialog despre Iubire.

Cât de naivi suntem, cât de copii! Și ce bine că suntem așa! Căci, „de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Matei 18, 3). Fără această „întoarcere”, nu putem vorbi despre Iubire. Fără a ne aminti mereu cum și de ce am venit pe lume, de ce au fost create toate.

„Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Iar noi am fost chemați din neființă la ființă „fiindcă El ne-a iubit” (I Ioan 4, 19). Acestea reprezintă nașterea noastră, temelia întregii existențe și sensul vieții noastre. Toate sunt cuprinse în Iubire. Ceea ce nu este sau nu devine Iubire va pieri.

Răul nu va dăinui. Ura se va risipi. Suferința va avea liman. „Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea” (cf. I Corinteni 15, 26). Până și „prorociile se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi” (cf. I Corinteni 13, 8). Dar Iubirea nu poate avea sfârșit, pentru că nu are un început. Ea este cea care este. E perpetuă revelare. Nu e concept, nu e sentiment, nu e plăcere. Iubirea e alegerea Celuilalt, în care te vezi și te cunoști. Te crezi și te recunoști.

Dar cum mai pot crede în Iubire – strigă omul –, când o văd mai mereu îngenuncheată, umilită, disprețuită? Cum să nu deznădăjduiesc, când răutatea are mereu alte și alte fețe? Când diavolul rânjește și online, și-n piețe? Când Cain îl tot junghie, seara și la micul dejun, pe fratele său cel bun? Pe Abel. Când Saul din Tars nu-i încă Pavel?

„Din pricina necredincioşiei tale ți-a venit acest amar” (Ieremia 4, 18). Ascult, precum odinioară, Prorocul Ieremia, acest cuvânt al Domnului și strig deodată cu el și eu: „Inima mea! Inima mea! Mă doare inima până în adânc! Tulburatu-s-a inima mea în mine şi nu pot tăcea, că tu, suflete al meu, auzi glasul trâmbiţei, auzi strigătul de război” (Ieremia 4, 19).

Dar apoi tac. Și-l las pe Cuviosul Sofronie Saharov să povestească cele de ieri ca și cum ar fi azi:

Se petrecea în Franța, în anii douăzeci, înaintea plecării mele la Athos, în 1925. Îndelung mă rugam cu plânset lui Dumnezeu: «Găsește cale spre a mântui lumea, pe noi toţi, decăzuți şi sălbatici cum suntem…». Deosebit de fierbinte îmi era rugăciunea pentru «acești mici», pentru cei săraci şi asupriți. Către sfârşitul nopţii, de acum istovindu-mi-se puterile, pentru o vreme îmi pierdusem rugăciunea din pricina unui gând ce-mi venise: «Dacă eu așa, din toată puterea inimii, compătimesc omenirii, cum să înţelegi pe Dumnezeu Care priveşte, fără a se implica, asupra nesfârșitelor suferinţe ale atâtor milioane de oameni de El Însuşi zidiți? Cum de îngăduie El nenumăratele asupriri ale unora asupra celorlalți?» Şi aşa, m-am întors către El cu o întrebare nebunească: «Tu unde eşti?…»  Drept răspuns, am auzit în inimă cuvintele: «Au tu te-ai răstignit pentru ei?»… Aceste blânde cuvinte, rostite în Duh în inima mea, m-au cutremurat: Cel Care S-a răstignit mi-a răspuns ca Dumnezeu. (…) Dacă Dumnezeu este așa cum L-a înfățișat Hristos Cel răstignit, înseamnă că noi toți și numai noi suntem vinovați de tot răul ce a umplut întreagă istoria omenirii. Dumnezeu ni S-a arătat smerit în chipul trupului nostru. Iubirii Lui îi este proprie smerenia; dumnezeiasca smerenie poate fi înfățișată ca fiind gata, ca fiind deschisă spre a primi toate și tot felul de răni de la făpturile de El zidite. Și, bineînțeles, această smerenie este «de nedescris». Dar noi nu numai că L-am lepădat: noi L-am omorât cu o moarte în ochii noștri ocarnică. Iar eu am văzut în duh că nu vreo lipsă de compătimire din partea lui Dumnezeu către noi este pricina chinurilor fără de ieșire ale oamenilor, ci singură proasta folosință a darului libertății dat omului, ce nu ni s-a luat nici după căderea noastră. (…) În cearta mea cu El – El a biruit. (…) Domnul nu numai că nu mi-a osândit îndrăzneala, dar a și revărsat asupra capului meu plin de prostii o îmbelșugată binecuvântare. Mai târziu am înțeles că până și însăși acea rugăciune compătimitoare fusese lucrarea Lui în mine. (* Arhimandritul Sofronie, Despre rugăciune, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Editura Accent Print, Suceava, 2019, p. 35-37.)

Iată, pe scurt, ce înseamnă să fii de partea Iubirii.

Preot Constantin Sturzu

(Cuvânt la a patra ediție a Evenimentului „Despre iubire”, organizat de Asociația ROR la Muzeul Memorial „Mihail Kogălniceanu” din Iași – 26 februarie 2022)

Sursa: http://doxologia.ro

Total
12
Shares
Previous Post

O iubire fără hotare

Next Post

Evanghelia zilei (Luca 19, 29-40; 22, 7-39)

Related Posts