Ce să facem dacă oamenii ne dezamăgesc? E mai bine să trăim singuri? Mai există iubire adevărată pentru oamenii de azi?
Să te dezamăgeşti până când n-o să te mai amăgeşti! Dezamăgirea e lucrarea ta. Dezamăgirea mea e lucrarea mea, nimeni nu m-ar putea amăgi dacă nu m-aş lăsa amăgit.
Şi orice dezamăgire este o faptă bună, un serviciu, să sărutăm mâna celui care ne dezamăgeşte, să îl sărutăm pe obraji, să-i mulţumim frumos, să-l punem şi pe acatist vreo zece ani şi să ne despărţim! …
Să învăţăm din prima lecţie: ne amăgim pentru că suntem plini de pretenţii şi de aşteptări de la ceilalţi, am vrea ca ceilalţi să fie aşa cum ne-ar plăcea nouă şi aşa cum am vrea să fim noi şi ne amăgim pe noi înşine că suntem aşa şi aşa şi aşa… Cumva, această dezamăgire să fie începutul cunoaşterii, începutul iubirii. Cine rezistă la zece dezamăgiri asumate şi încă îl mai iubeşte pe dezamăgitor, are şanse să-l iubească până la Judecata de Apoi. Între timp să-i spuneţi de fiecare dată că vă doare comportamentul lui şi că aţi ales să-l iertaţi şi chiar să-i cereţi să-şi ceară iertare… Dar singurul lucru important aici este să vă asumaţi consecinţele comportamentului său fără să-l acuzaţi pe el de cele pe care le înduraţi. Aţi ales asta şi vă asumaţi…
Da, nu putem trăi singuri pentru că viaţa e comuniune. Singurătatea este moarte. Când suferim în relaţie, tot moarte e, dar e o moarte urmată de înviere. Murim felului de a fi centrat pe mine şi înviem pentru celălalt. Nimeni nu scapă de moarte. Numai la învierea cea Mare vom scăpa de moarte. Dar putem alege să murim singuri şi trişti, iubind o pisică de rasă, sau să murim vii, înconjuraţi de fiinţe care ne iubesc şi pe care le iubim, în ciuda tuturor rănilor pe care ni le-am făcut unii altora şi a dezamăgirilor pe care le-am trăit de-a lungul timpului.
Ce câștigăm când oamenii ne dezamăgesc?
Îndemnul Domnului nostru Iisus Hristos de a iubi „așa cum ne-a iubit El” schimbă radical lucrurile conformiste și conduce la sacrificiu, la „renegarea sinelui nostru”. Atunci înțelegi mica ta dragoste și marea Lui dragoste. Cunoști, din durerea dezamăgirii, că dragostea ta are limite și că dragostea Lui nu are limite. Astfel, medicamentul dezamăgirii este necesar, pentru a te curăți și mai mult. Dacă iubești și dăruiești fără să aștepți ceva, atunci ai totul.
Cursul vieții, după cum se poate observa, are multe surprize și oscilări. Calculele noastre și planificările de asemenea se dovedesc neîmplinite, în timp ce evenimentele din viața noastră vin în mod diferit. Cred însă că nimic din cele amintite anterior nu este așa de dureros ca dezamăgirea din partea oamenilor. De la acei care așteptai să te iubească, așa cum i-ai iubit tu, să primești în așa măsură în care ai dăruit, să-ți fie aproape așa cum le-ai fost tu aproape.
Puternică este durerea dezămăgirii, dar și extrem de terapeutică. Dacă vei cădea în deznădejde, te-ai risipit. Lumea ta dinăuntru este ofensată, se dă peste cap, se tulbură. Dacă poți să suporți dezamăgirea, vei vedea cum această durere devine medicament ce vindecă neorânduielile, dependențele, greșelile tale. Mai ales „să străpungă” iubirea de sine.
Dacă iubești și dăruiești, așteptând ca cineva să-ți facă și ție aceleași lucruri, este sigur că nu iubești și că nu dăruiești cum trebuie.
Dacă în viața noastră nimic nu este întâmplător, atunci evenimentele plăcute, dar mai ales cele neplăcute, din viața noastră își au scopul lor. Care este acesta? Îl vom afla poate curând, poate mai târziu. Sigur însă îl vom cunoaște „în ziua cea de apoi a arătării Domnului”, zi în care vor fi descoperite toate. Mai ales vom cunoaște dragostea ascunsă a lui Dumnezeu cu multele daruri ale Lui. De asemenea, și binefacerile Sale cele arătate și cele nearătate ce ne-au condus la creșterea duhovnicească.
Cu toate acestea, cunoscând că a noastră creștere duhovnicească nu se dobândește fără nevoință, durere și încercare, vom percepe, chiar din veacul de acum, înțelesul dezamăgirii ce am gustat-o. La fel și înțelesul tăcerii și al îngăduinței lui Dumnezeu, Care a lăsat să primim dureri, pentru a înainta în viața duhovnicească, apropiindu-ne de El mai cu-adevărat, trăind ca El și legându-ne mai adevărat de oameni, iubindu-i așa cum sunt ei, iubindu-i „așa precum El ne-a iubit”.
Monahia Siluana Vlad
