Despre afierosire

A te încredinţa voii lui Dumnezeu este un mare bine. În suflet e atunci numai Domnul, nu mai există alt gând. Aşa omul se roagă cu minte curată lui Dumnezeu şi simte dragostea Lui chiar dacă suferă în trup.

Atunci când sufletul s-a afierosit în întregime voii lui Dumnezeu, În­suşi Domnul începe să-l conducă şi sufletul învaţă direct de la El, pe când mai devreme era îndrumat de învăţători şi de Scriptură. Însă arareori se în­tâmplă ca învăţător al sufletului să fie însuşi Domnul, prin harul Sfântului Duh, şi puţini ştiu despre aceasta – numai cei care vieţuiesc după voia lui Dumnezeu.

Cel mândru nu poate vieţui după voia lui Dumnezeu: el iubeşte să se conducă însuşi pe sine şi nu înţelege că nu-i ajunge omului înţelepciunea ca să se conducă de unul singur, fără Dumnezeu. Şi eu, pe când vieţuiam în lume şi nu-L cunoşteam încă pe Domnul şi Duhul Său cel Sfânt şi nu şti­am cât de mult ne iubeşte Domnul, mă bizuiam pe mintea mea; însă atunci când prin Duhul Sfânt L-am cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fi­ul lui Dumnezeu, sufletul meu s-a afierosit lui Dumnezeu şi toate necazu­rile care mi se întâmplă le primesc şi zic: Domnul mă priveşte, de ce să mă tem? Mai înainte nu puteam însă vieţui în acest fel.

Celui care s-a afierosit pe sine în întregime voii lui Dumnezeu îi este mult mai uşoară această viaţă pentru că şi în boală, şi în sărăcie, şi în pri­goană gândeşte: „Astfel binevoieşte Dumnezeu şi trebuie să rabd pentru păcatele mele”.

Iată, de mulţi ani mă doare capul şi îmi este anevoie să rabd, însă îmi este de folos pentru că prin boală se smereşte sufletul. Sufletul meu vrea să se roage fierbinte şi să privegheze, însă boala mă împiedică pentru că tru­pul bolnav are nevoie de linişte şi odihnă; L-am rugat mult pe Domnul să mă vindece, însă nu m-a ascultat. Deci nu-mi este spre folos.

Iată o altă situaţie în care Domnul m-a auzit repede şi m-a salvat. Oda­tă, în zi de sărbătoare, s-a servit la masă peşte; în timp ce mâneam, un os mi-a intrat în gât, foarte adânc, în piept. L-am chemat în ajutor pe Marele Mucenic Pantelimon, rugându-l să mă tămăduiască, pentru că doctorul nu ar fi putut să-mi scoată osul din piept. Atunci când am spus: „Vindecă-mă”, am primit răspunsul: „Ieşi afară din trapeză, trage aer puternic în piept şi osul va ieşi cu sânge”. Aşa am şi făcut: am ieşit, am inspirat adânc, am tu­şit şi osul mare a ieşit cu sânge. Aşadar am înţeles că dacă Domnul nu-mi vindecă durerile de cap înseamnă că sufletului meu îi este de folos să fiu bolnav în acest fel.

Cum să afli dacă vieţuieşti potrivit voii lui Dumnezeu?

Iată semnul: dacă eşti cuprins de mâhnire pentru un anume lucru în­seamnă că nu te-ai afierosit pe tine în totalitate voii lui Dumnezeu, chiar dacă – se prea poate – ţi se pare că vieţuieşti potrivit voii lui Dumnezeu.

Cel ce trăieşte după voia lui Dumnezeu nu se îngrijeşte de nimic. Iar da­că are nevoie de un lucru, atunci şi pe sine şi lucrul de trebuinţă le va în­credinţa lui Dumnezeu. Dacă nu va primi lucrul cerut va rămâne în pace, ca şi când nici nu l-ar fi vrut.

Sufletul care s-a afierosit pe sine întreg voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de fulger, nici de tâlhari, de nimic. Orice s-ar întâmpla spu­ne: „Aşa binevoieşte Dumnezeu”. Dacă e bolnav, zice: „îmi este de folos boala, altfel nu mi-ar fi trimis-o Dumnezeu”.

În acest fel se păstrează pacea în suflet şi trup.

Cine se iubeşte pe sine nu se poate încredinţa voii Domnului astfel în­cât sufletul său să aibă pace întru Dumnezeu. Iar sufletul smerit se supune voii lui Dumnezeu şi vieţuieşte înaintea Lui cu frică şi dragoste. Trăieşte cu frica de a nu-L supăra cumva cu ceva pe Dumnezeu, cu dragoste pentru că a cunoscut că Domnul însuşi ne iubeşte.

Cel mai bine este să ne încredinţăm voii lui Dumnezeu şi să răbdăm ne­cazurile cu nădejde. Privind la necazurile noastre, Domnul nu ne dă să pur­tăm o greutate peste puteri. Dacă necazurile ni se par mari, înseamnă că nu ne-am afierosit deplin voii lui Dumnezeu.

Din îndrumările duhovnicești ale Sfântului Siluan Athonitul