Arhim. Efrem Xiropotamitul
Când îmi aduc aminte de primii mei pași în viața monahală și de acea binecuvântată perioadă, mă gândesc la sfaturile pe care mi le dădea Starețul meu, la acele simple îndrumări, însă pline de noime adânci, scoase din trăirea și experiența sa. Când mi le aduc în minte, văd ce temelie puternică au devenit ele pentru călătoria mea duhovnicească. Erau niște sfaturi simple referitoare la subiectele de bază ale vieții monahale și mai ales despre ascultare, cum ar fi: „Ai odihnit pe Starețul tău, L-ai odihnit pe Dumnezeu. Nu l-ai odihnit pe Starețul tău, nu L-ai odihnit nici pe Dumnezeu”; sau: „Începutul pe care l-ai pus, pe acela îl vei urma: început bun, sfârșit și mai bun; început rău, sfârșit și mai rău”, precum și alte sfaturi duhovnicești de felul acesta, care au fost pentru noi, în prima fază a vieții noastre monahale, dar și pentru cea care a urmat, putere duhovnicească, busolă care ne-a povățuit cu siguranță pe calea monahală, această călătorie pe viață. Și cu adevărat, în viața de după aceea am văzut cât adevăr aveau aceste cuvinte simple.
Avva Palamon spune următoarele: „Ascultătorul desăvârșit nu trebuie să ia aminte la poruncile Domnului” . Adică ascultarea înlocuiește toate poruncile lui Dumnezeu. Iar acesta este un mare adevăr și o realitate, căci adevăratul ascultător nu are nevoie să ia aminte la nimic altceva, pentru că ascultarea, ca o virtute cuprinzătoare, le are pe toate cuprinse în ea.
Oamenii lumești, judecând cu rațiunea lor și mintea lor mândră, spun că ascultarea în monahism este suspendarea progresului, a acțiunii, a inițiativei, pentru că nu există libertatea de a acționa, libertatea de a face ceea ce vrea și astfel monahul suportă o scopire duhovnicească. Acești oameni, care nu au gustat viața duhovnicească, care nu au avut parte de cunoașterea trăirii și a experienței Sfinților Părinți, judecând numai cu rațiunea și mândria, nu pot intra în duhul și în noima ascultării și spun că prin această robie monahul se distruge.
Cât de greșit este însă raționamentul lor și cât de departe sunt de adevărul lucrurilor! Când cineva se robește cu adevărat pe sine pentru Hristos, dobândește o dimensiune duhovnicescă, dobândește o întreagă filozofie duhovnicescă înlăuntrul său, dobândește o adevărată libertate. Cel care robește voii sale, este rob patimilor sale.
Priviți la omul lumesc și vedeți cât de bolnav sufletește este. Prin așa zisa libertate exterioară a sa se face rob patimilor și neputințelor sale. Și uită-te la nebunia din afară! Nu te poți atinge de nimeni, căci îndată începe să țipe, să hulească, să se tulbure și să se enerveze. Atâtea și atâtea patimi lovesc inima omului în numele pretinsei libertăți.
Dimpotrivă, aparenta robire față de voia lui Dumnezeu, prin stareț, dă ucenicului adevărata libertate de patimi, îi aduce sănătate în suflet, unește puterile sufletești, care s-au dezbinat din pricina iraționalei libertăți, și-l face să fie mai presus de neputințele care supără și chinuiesc sufletul. Unul ca acesta devine liber în duh, liber în cugetări și în gânduri, evită această tiranie. Cu Harul lui Dumnezeu și cel al ascultării, i se eliberează inima și chiar și trupul de imoralitate. Devine stăpân peste patimi, iar nu rob al lor.
Vă voi spune o pildă din Pateric, pe care se poate s-o știți, despre un adevărat ascultător cu o puternică personalitate duhovnicească. Este una din nenumăratele, din miile de pilde care dovedesc ce face ascultarea.
A fost un tânăr care avea chemare pentru viața monahală și, aflând un bătrânel, a intrat sub ascultarea sa. A considerat că aceasta este voia lui Dumnezeu. Însă acel Stareț, deși era stareț, însă nu avea o viață bună. Ascultătorul a învățat drept lucru de mână să facă coșnițe împletite. În timpul zilei împletea coșnițe, a doua zi dimineața Starețul le lua și mergea la primul sat și le vindea, după care mergea la o cafenea, unde mânca și bea, cheltuind acolo toți banii. La sfârșit cumpăra puțină pâine și o ducea ucenicului său. Acest lucru nu s-a făcut numai o zi două, ci ani întregi.
Era firesc ca în mintea ucenicului să apară gânduri ca acestea: „Omul acesta nu merge cum trebuie. Îmi ia osteneala și o risipește, pierzându-și sufletul”. Însă el nu s-a oprit la aceste gânduri, ci s-a făcut mai presus de ele, pentru că a înțeles scopul său: „Eu nu am venit să robesc unui om”, gândea el, „ci am venit să robesc lui Dumnezeu și să mă mântuiesc. Pe mine mă interesează să fac ascultare și aceasta mă va mântui. Așadar, fă-ți ascultarea ta și nu te uita ce face Starețul”. Desigur această ascultare a sa, această desăvârșită ascultare, l-a îmbogățit cu mult Har și cu multă lucrare lăuntrică și contemplație, astfel încât se ruga și pentru Starețul său.
După mai mulți ani, într-o dimineață, ascultătorul îi spuse cu multă smerenie Starețului său:
– Gheronda, te rog foarte mult să nu pleci nicăieri, pentru că astăzi vor veni niște oameni de-ai mei și vreau să fii și tu aici!
Și Starețul a rămas la chilie. A trecut dimineața, a sosit amiaza, și starețul a început să se neliniștească, pentru că începuse să lucreze patima. Atâția ani îl robise această patimă și acum nu putea nici o zi fără să-i „slujească”. La un moment dat i-a spus ucenicului:
– Fiule, nu văd pe nimeni venind. Eu am plecat.
A văzut că ucenicul terminase și coșnițele și voia să le ia și să meargă acolo unde obișnuia. Atunci ucenicul i-a spus:
– Gheronda, te rog, fă puțină răbdare! Sigur vor veni.
Și astfel, la rugămintea ucenicului, Starețul a mai rămas. După amiază chipul ucenicului a strălucit și i-a spus Starețului său:
– Gheronda, au venit oamenii mei!
Însă Starețul nu vedea nimic, nu înțelegea nimic. „Oamenii săi”, prietenii săi cu care se întreținea gânditor erau Îngerii lui Dumnezeu, care l-au înștiințat din ziua precedentă că aveau să vină să-l ia.
– Fiul meu, dar nu văd nimic!, a spus Starețul.
Vedea numai chipul ucenicului său care strălucea. După puțin ucenicul și-a pus mâinile cruciș și cu această strălucire și seninătate și-a dat sufletul în mâinile Îngerilor, ca să-l ducă la Tronul lui Dumnezeu.
Atunci Starețul a înțeles ce se întâmplase și a început să-l mustre conștiința: „Ce am făcut? L-am omorât pe ucenicul meu. Atâția ani l-am chinuit l-am lăsat singur, flămând, și m-am purtat urât cu el. Ce am făcut eu, ticălosul? Sunt un ucigaș…” și multe altele pe care știe să le spună conștiința când începe să te mustre.
Un oarecare pustnic, cunoscut al ucenicului său, l-a văzut într-o zi, în vedenie, pe ucenic îngenuncheat înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-se și spunând: „Dacă m-am mântuit, m-am mântuit prin acest om, pentru că el, prin toate pe care mi le-a făcut, a sădit și a întărit înlăuntrul meu răbdarea, ascultarea, îngăduința și atâtea alte virtuți, făcându-se astfel pricină ca să mă mântuiesc. De aceea, Te rog, Doamne, aruncă o privire iubitoare de oameni și asupra acestui om și dăruiește-i pocăință”. Și într-adevăr, Starețul a venit într-o mare și adâncă pocăință. Și a zidit o chiliuță lângă mormântul ucenicul său și după o vreme a adormit și a mers lângă ucenicul său .
