În România mass-media este o putere. Dintre mijloacele mass-media cel mai mare impact îl are televizorul. Ca aparat, televizorul este o invenţie a minţii omeneşti – care în sine nu este nocivă; însă modul în care el este folosit, cu precădere în ultimii unsprezece ani la noi şi în ultimii treizeci de ani în occident, l-a transformat în cea mai distructivă armă din lume – pentru suflet. Televiziunea are o tendinţă tot mai accelerată şi mai accentuată de a nu mai îndeplini funcţia de divertisment, informaţie, cultură, etc., ci pe aceea de a forma un om nou, spălat de tot ce e bun. Televizorul are o lucrare “religioasă”, o influentă spirituală de netăgăduit. El a reuşit ceea ce nu s-a mai realizat de la Turnul Babel – să unească toată omenirea în tot ceea ce nu este Dumnezeu. Atunci (la Turnul Babel) ca să-i oprească de la rău, Dumnezeu a împărţit limbile, iar astăzi, prin televizor, de la un capăt al pământului la celălalt o singură limbă huleşte tot ceea ce este sfânt.
Televizorul alungă pentru totdeauna pe Dumnezeu din sufletul omului şi îl înlocuieşte cu toate pornirile drăceşti. Televizorul nu strecoară în mod pervers în om o singură patimă, ci toate patimile mari – sodomia, curvia, iubirea de aur şi de bani, setea de sânge, hula împotriva Duhului Sfânt, egoismul, setea de putere şi de slavă deşartă, precum şi pe cele mai mici (care de fapt nu sunt deloc mici): lenea, judecarea aproapelui, nepăsarea, curiozitatea nefolositoare şi bolnăvicioasă. Telenovelele sunt specializate în amplificarea acestei ultime patimi. Televizorul nu înghite numai indivizi, ci popoare întregi. Desigur, aparent, nu e mai păcătos un televizor decât un bordel, dar televizorul are totuşi o putere distructivă cu mult mai mare decât acesta, pentru că în fiecare casă introduce un bordel, în care intră cu uşurinţă toţi (părinţi şi copii) şi la orice oră.
Omul intră în contact cu lumea prin cele cinci simţuri: văz, auz, miros, gust, pipăit. Dintre aceste simţuri, vederea este cea prin care intră cele mai multe imagini şi informaţii. Personalitatea omului, prin facultăţi ale ei precum sunt: cunoaşterea, înţelegerea, memoria, imaginaţia, este foarte dependentă de ceea ce primeşte prin acest simţ. Acesta este motivul pentru care nu ne prea ocupăm de radio, care nu are puterea de înrâurire a televizorului. Radioul se adresează auzului. Televizorul se adresează văzului, în primul rând, dar şi auzului. Este mai periculos decât ziarele. Acestea se adresează şi ele văzului, dar imaginile sunt nemişcătoare – par moarte. Imaginile de la televizor sunt vii, mişcătoare: de aici puterea lor.
Omul împătimit de televizor nu mai înţelege că imaginile pe care acesta i le oferă le priveşte nu la rece, ci acestea intră în viaţa lui interioară, pe care o influenţează, o modelează după chipul lor (spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti). În timp se produce o simbioză între om şi televizor, o întovărăşire în care însă primul este factorul pasiv, cel care primeşte orice, fără nici un discernământ. Omul devine pur şi simplu un material care se lasă, fără să-şi dea seama, prelucrat în duhul tovarăşului său, care treptat îi devine chiar şi stăpân. Astfel televizorul devine de fapt adevăratul dumnezeu al omului, căruia i se închină, îl ascultă, îi slujeşte, chiar dacă privitorul este creştin botezat în numele Sfintei Treimi. Dumnezeu cu adevărat este cel cu care ai o legătură conştientă. Cei cărora li se pare că exagerez să facă o comparaţie între timpul pe care îl petrec în faţa micului ecran şi timpul pe care îl petrec în faţa icoanei în rugăciune, între interesul şi emoţia cu care primesc imagini cel mai adesea murdare, şi formalismul cu care fac o rugăciune, prea adesea întinată de imagini pătimaşe, demonice.
Este televizorul vinovat de toate relele din lume? Oare el le-a adus? Nu. Dar el amplifică la maxim răul în lume, îl rafinează, îl generalizează, îi dă o putere pe care acesta nu a mai avut-o până astăzi. Răul există şi fără televizor, dar nu avea forţa şi întinderea pe care le are în prezent.
“Sunt oare numai rele la televizor?”
Sunt şi bune, dar atât de amestecate cu cele rele, încât nu mai sunt deci bune, în măsura în care, acceptând această “amestecare rea”, ajung, oarecum, să le motiveze, să le gireze. Acolo unde răul e amestecat cu binele, nu mai este locul lui Dumnezeu, ci al diavolului. Atunci când a mâncat din pom Adam a cunoscut şi binele, şi răul, dar a ajuns rob numai al răului. Un doctor ginecolog care face chiuretaje nu va scăpa de osânda lui Dumnezeu pentru că a ajutat pe unele femei să nască. Când pe aceeaşi conductă (ecranul televizorului) curge apă de izvor curată şi mizeria dintr-un grajd de vite, cel care se adapă de acolo, ce gust va simţi: al apei sau al bălegarului? Comparaţia între televizor şi această conductă pare dură, dar în privinţa filmelor pornografice şi a aşa-numitelor filme “sexy” este foarte elocventă şi exprimă realitatea. Omule care te uiţi la televizor, trebuie să ştii că asimilezi tot ceea ce vezi acolo şi încet-încet vei ajunge să fii ceea ce asimilezi!
Dacă într-o revistă de patru pagini toate sunt pline de articole creştine, dar jos, pe ultima pagină, se dă un număr de telefon al unei linii erotice, revista aceasta este anticreştină. “Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6, 24).
“La televizor sunt şi lucruri bune, noi le despărţim de cele rele”.
Ca să alegi trebuie un criteriu în funcţie de care să te orientezi în privmta binelui şi a răului. Adulţii (peste 40 de ani), care n-au crescut cu mizeriile de la televizor, s-ar putea să aibă un criteriu în bunul lor simţ. Dar dacă nu sunt bine ancoraţi într-o viaţă religioasă, vor fi şi ei foarte îngăduitori în privinţa răului. Ce criteriu are însă generaţia tânără (sub 50 de ani) care din copilărie s-a hrănit cu filme erotice, de groază şi de incredibilă violență? Personalitatea adolescentului se va forma pe această temelie spurcată şi şubredă. Răul şi binele sunt amestecate în capul lui. El nu va apuca niciodată vârsta discernerii binelui de rău, pentru că n-a trăit niciodată numai în bine. În lumea fizică, pentru a vedea un obiect mai bine, trebuie să te apropii de el. În lumea spirituală, această lege este valabilă numai în cazul virtuţilor. În ceea ce priveşte păcatul, nu-l poţi vedea decât dacă te distanţezi de el. Acesta este motivul pentru care Sfinţii îşi plâng păcatele şi se mărturisesc păcătoşi, iar homosexualii se mândresc cu patima lor, fac paradă şi cer drepturi.
Televizorul nu este un singur drac, ci iadul întreg. Când a apărut televizorul marele stat major al iadului l-a primit ca pe cea mai plăcută surpriză din istorie. Nu se aştepta ca însuşi omul să-i procure invenţia cea mai potrivită spre a-i dezvolta şi finaliza toate intenţiile sale infernale.
Televizorul este periculos nu numai pentru că ne arată rele, ci şi pentru că ne învaţă să facem foarte multe feluri de rele, oferind chiar vaste posibilităţi de “înaltă calificare” în toate domeniile malefice.
Dintre toate relele televizorului, două sunt cele mai mari:
– Desfrânarea
– Calomnierea, judecarea şi dispreţuirea aproapelui, şi prin aceasta distrugerea psihologică şi sufletească a oricărei persoane, ca şi compromiterea oricărei idei, intenţii sau instituţii benefice.
Cum intră prin micul ecran desfrânarea în om? Orice imagine care apare pe retină este transmisă sufletului. Cele trei puteri ale sufletului (raţiune, sentiment, voinţă) sunt toate colorate potrivit imaginii primite. Imaginea “sexy” face raţiunea să treacă încet prin etapele următoare: la început respinge ceea ce a văzut, apoi acceptă imaginea şi, în cele din urmă, o primeşte căci bariera, împotrivirea raţiunii a fost doborâtă de patimă.
Simţirea, mai întâi se scârbeşte de mizeria morală de acolo, apoi este indiferentă, iar la urmă doreşte să facă întocmai ceea ce a văzut. Voinţa – nemaifiind condusă de raţiune şi întărită de afectivitate, trece şi ea de la împotrivire la căutarea desfrânării. Această trecere se face în timp, dacă omul vede mai multe filme şi secvenţe cu scene pornografice. Biruinţa pornografiei asupra psihicului este atât la nivel conştient, cât şi la nivel subconştient. În subsolurile fiinţei, în subconştient, videoteca pornografică creează mişcări care se ridică în conştient şi constrânge pe om să facă unele lucruri cu o putere pe care el nu o înţelege de unde provine şi căreia nu i se mai poate împotrivi. De exemplu, un tânăr care mai înainte pe când trecea pe lângă o tarabă cu cărţi căuta romanele lui Sadoveanu sau poeziile lui Eminescu, astăzi caută manualele chinezeşti sau indiene de iniţiere în practicile, nu arareori perverse, sexuale. Privirea unei femei, care înainte nu îl tulbura, astăzi trezeşte în el dorinţe josnice. Această schimbare se datorează acumulării pornografice din subconştientul său. Întreaga sa personalitate este astfel treptat pecetluită cu “numărul fiarei” (Apoc. 15, 8).
Imaginaţia este terenul în care aceste influenţe se văd cel mai clar. Filmele lucrează aici în două moduri: unii tineri, văzând de ce sunt capabili “eroii” lor, capătă complexe de inferioritate fată de sexul opus, se văd urâţi, incapabili de vitejii prea mari în domeniu, devin necomunicativi, închişi în sine, trişti şi recurg la “defulări” sexuale (onanie şi altele înrudite cu ea) în care n-au nevoie de partener. Alţii (bine îndoctrinaţi de filme) devin obsedaţi de desfrânare, incapabili de înfrânare şi cu manifestări sexuale care depăşesc în perversitate Sodoma şi Gomora. Unii ca aceştia, dacă se căsătoresc, vor spurca patul conjugal şi vor aduce pe lume copii cu mari probleme psihofizice. Căsătoriile în care se fac păcatele sodomice nu rezistă în timp. Dacă acestea ar fi cazuri izolate, răul n-ar fi aşa de mare. Din păcate, aceste perversiuni, pe care Dumnezeu le-a pedepsit în Sodoma şi Gomora cu foc din cer şi ploaie de pucioasă (a se vedea cartea Facerea, capitolul 19, din Sfânta Scriptură), s-au extins nespus de mult. Cine a contribuit cel mai mult la această pierzătoare extindere? Televizorul, “educatorul” poporului nostru.
Iată că treptat imaginea de la televizor devine viaţă. Treptat, imaginarul a reuşit batjocorirea şi schimonosirea realului. Ceea ce noi am prezentat schematic mai înainte (modul în care omul este invadat şi biruit de pornografie) ştiu şi conştientizează perfect regizorii acestor filme. Dovada faptului că ştiu este însuşi rezultatul obţinut. Deci care este scopul acestor filme? Să facă din fiecare cetăţean al împărăţiei lui Dumnezeu (creştin botezat) un locuitor al Sodomei (aceasta este pecetea fiarei apocaliptice) – iar dacă va muri fără pocăinţă şi un viitor osândit în iad.
Dar oare de ce în primul rând desfrânare, şi nu alte păcate? Aceasta deoarece nimic nu-l desfigurează pe om sufleteşte atât de mult ca desfrânarea, nimic nu-l distruge mai repede şi mai ireversibil, nimic nu-L scârbeşte pe Dumnezeu la un om mai mult decât păcatul acesta. Oare de atâtea mii de ani, de când este omenirea, au avut nevoie oamenii să fie educaţi sexual prin televizor pentru a se înmulţi? Nicidecum. Scopul real al prezenţei în fiecare film a imaginii desfrânării este de fapt cel cu totul contrar: distrugerea omenirii. Se ştie prea bine că desfrânarea reduce de fapt natalitatea. În bordeluri, unde este cea mai intensă activitate sexuală, nu se naşte nici un copil. Mamă smerită, grijulie şi iubitoare, şi amantă senzuală, rafinată şi perversă sunt două feluri de însuşiri ale femeii, care se exclud.
Iată numai un exemplu – din multe altele asemănătoare care s-ar putea da spre a arăta modul în care rafinează televizorul păcatul curviei. În urmă cu câteva zeci de ani filmele de dragoste, romantice, prezentau tineri care îşi mărturiseau sentimentele, dar în privinţa manifestărilor fizice totul se reducea la o privire caldă, la o strângere de mână şi (sau) la o îmbrăţişare nevinovată. Apoi au apărut săruturile din ce în ce mai lungi, mai “apetisante” şi mai dese. Încet, încet au apărut femeile semiîmbrăcate, dezbrăcate şi scenele erotice din ce în ce mai “curajoase” şi mai variate. Astăzi există o adevărată artă şi industrie a pornograflei (extrem de bănoasă). Răul nu s-a oprit aici. După 1989 s-a îndesit la noi în tară folosirea cuvântului: “homosexual”. Prima reacţie a fost cea de scârbă. La televizor, mai întâi totul s-a redus la nişte aluzii ironice (lumea râdea pe seama lor), dar mai apoi cenzura conştiinţei a fost doborâtă treptat. Apoi s-au îndesit filmele având ca personaje centrale homosexuali, au apărut spectacole “vesele”, de divertisment şi interviuri cu ei. Care este mesajul acestor făcături, care de care mai perfide şi mai imunde, care s-a încercat a ni se inocula? Acela că, de fapt şi de drept (?!) şi ei sunt oameni ca şi noi, obişnuiţi, ba chiar cu unele calităţi deosebite – fiind invocate chiar nume de personalităţi artistice, literare etc. -, iar pornirile lor sexuale nu sunt nici păcate, nici manifestări patologice, ci alternative “cumsecade” la manifestările heterosexuale. Iată cum s-a escaladat astfel o altă culme îngrozitoare a răului.
Ni se sugerează că ceea ce face majoritatea este bine (spiritul de turmă), şi astfel înaintarea în rău îşi continuă acţiunea îndobitocitoare, deşi a ajuns deja foarte departe. Au început să apară (deocamdată sporadic) şi secvenţe cu aluzii la păcatul zoofiliei, al desfrânării cu animale care, ca şi sodomia, opreşte 15 ani de la împărtăşirea cu Sfintele Taine pe săvârşitorii lor. Şi iată cum vedem împlinindu-se, sub ochii noştri, proorocia făcută de Sfântul Antonie cel Mare cu aproape 1700 de ani în urmă: “Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”.
Nimeni nu poate să ajungă într-o singură zi un mare păcătos. Diavolul ştie lucrul acesta şi acţionează în consecinţă: dărâmă treptat toate puterile bune ale sufletului şi ridică în locul lor templul său. “Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” spune Mântuitorul. Tot acolo vrea şi cel rău să îşi zidească întunecata sa împărăţie.
Legislaţia, câtă vreme a rămas supusă legilor divine, a fost categorică în privinţa acestui păcat: pedeapsa cu moartea, în Vechiul Testament; apoi, închisoarea. Acum practica homosexuală nu mai este pedepsită de lege. Răul însă nu se opreşte nici aici, pentru că mai sunt bariere care trebuie să cadă. Homosexualii vor să înfieze copii (vă daţi seama la ce va fi supus un copil care are părinţi doi bărbaţi), vor să se căsătorească în biserică, vor să fie hirotoniţi preoţi, vor legiferarea pedofiliei. Sunt o minoritate care cere drepturi care să-i permită să ajungă majoritate, pentru ca să poată atunci să impună noi legi, nelegiuite. În Sodoma şi Gomora Dumnezeu a coborât foc din cer pentru că locuitorii acestor cetăţi (bogate) nu numai că făceau acest păcat, ci îi forţau pe toţi cei ce veneau acolo să săvârşească şi ei răutatea.
Cum se poate distruge o persoană nevinovată prin televizor? Emisiunile calomniatoare, mincinoase, nu pot fi verificate de publicul larg. Însă aceste emisiuni creează atitudini ostile fată de persoana vizată. Chiar dacă după zece astfel de emisiuni mincinoase va apărea o emisiune care restabilieste adevărul, totuşi sămânţa răului a fost aruncată. Omul acela, înconjurat de neîncredere, suspiciune şi duşmănie din partea celorlalţi, începe să-şi piardă echilibrul lăuntric, chiar dacă este nevinovat. Minciunile spuse despre el, acuzaţiile de care nu se poate apăra şi sentimentul neputinţei îl dărâmă lăuntric. Nu numai oameni, dar şi idei şi instituţii pot fi distruse prin această metodă. Iată ce forţă au la îndemână cei care conduc televiziunea în România şi în lume.
Cine amendează un ziar sau un post de televiziune pentru calomnierea şi umilirea unei persoane? Cine dă certificat de corectitudine oamenilor care lucrează în massmedia?
Desenele animate – nevinovate numai în aparentă, au un caracter hipnotic, înrobesc sufletul copilului. Creează viciul privirii necontenite la televizor. Acum se uită la desene animate, iar după 12-14 ani la filme de “acţiune”, de război, la filme pornografice, “sexy”, de extremă violență şi de groază. În afară de aceasta, desenele animate de astăzi umblă tot mai vădit la modelarea unei concepţii false a copilului despre Dumnezeu şi lume. În unele desene animate, eroul principal, “demonică”, este un personaj pus pe pozne şi, chiar dacă are corniţe, este prezentat astfel încât să devină cât mai simpatic. Potrivit învăţăturii creştine însă, demonul – chiar mic dacă este (“demonică”) – nu este decât tot un lucrător viclean al răutăţii şi împreună colaborator cu fraţii săi încornoraţi mai mari, în urzirea de planuri meşteşugite spre pierderea neamului omenesc.
Roboţii cu ochi roşii şi aripi (draci moderni) care se războiesc între ei şi ucid cu aberantă cruzime, inoculează copiilor setea de violență. Imaginile desenelor animate care se mişcă cu repeziciune zăpăcesc mintea copilului, îl fac şi pe el să fie sucit, să n-aibă astâmpăr, îi răpesc dorinţa de învăţătură. Violența desenelor animate trece în realitate. În Rusia sunt astăzi 100.000 de copii asociaţi în grupări ucigaşe. La noi, în România, crimele îngrozitoare săvârşite de unii copii i-au făcut pe responsabilii de la Televiziune să însemneze, prin buline, cercuri, triunghiuri şi pătrate colorate, filmele nocive pentru copii. Dar aceasta este oare de ajuns spre a opri vizionarea acestor filme de către copii, ai căror părinţi sunt ei înşişi în gravă confuzie morală, iar celor care dau pe post asemenea producţii cinematografice ucigătoare de suflete le vor fi de ajuns bulinele şi celelalte semne spre a se apăra la dreapta şi înfricoşata Judecată a lui Hristos?
Trei exemple spre a arăta cum trece imaginea micului ecran în realitate:
1. În urmă cu câţiva ani a apărut la noi în tară o casetă video intitulată “Sirenele – satanismul în muzica rock”. Autorul acestei casete, grec de origine, fost cântăreţ rock, mărturiseşte că filosofia de viaţă şi-a format-o, pe când era copil, din filmele ştiinţifico-fantastice, care l-au fascinat. Din aceste filme (“Războiul stelelor” şi altele) a tras concluzia că universul este condus de două forţe impersonale, a binelui şi a răului, care se află într-un neîncetat conflict, iar valorile supreme sunt puterea, orgoliul şi gloria. Autorul acestei casete video face parte dintre puţinii înşelaţi care s-au întors la adevăr. Însă câţi tineri, care în copilărie s-au “hrănit” cu “Războiul stelelor”, n-au murit fără să ştie că Dumnezeu este unul singur, Care învață iubirea în locul urii, smerenia în locul mândriei, iertarea în locul răzbunării!
2. Filmele ştiinţifico-fantastice au răspândit în omenire o nouă credinţă: aceea în existenţa extratereştrilor. Nimeni astăzi nu se mai îndoieşte de existenţa lor. Un ieromonah ortodox din America, Părintele Serafim Rose, arată în cartea sa “Ortodoxia şi religia viitorului” că apariţiile extraterestre sunt de fapt experienţe mediumistice de natură demonică. Un fel de şedinţe de spiritism în care pământenii intră în contact cu duhurile răutăţii, pentru care nu este nici o greutate să ia chipul “cetăţenilor” unor alte civilizaţii.
3. Există astăzi în lume aproximativ 1500 de “vampiri” (cei mai mulţi în America) – oameni ce dorm în coşciuge, beau sânge, etc. Toţi aceşti “vampiri” sunt copiii care odinioară au vizionat filmele de groază având ca “eroi” astfel de personaje. Închipuirea lor a fost atât de marcată, încât le-a deformat total imaginea asupra realităţii propriei lor persoane. În loc să se considere şi să trăiască precum oamenii, ei au ajuns să se considere şi să trăiască efectiv ca “vampiri”.
Vrăjitoarele, al căror meşteşug este osândit şi ameninţat cu grele urgii dumnezeieşti în toate paginile Sfintei Scripturi, astăzi îşi demonstrează abilităţile pe micul ecran, dau interviuri, îşi fac reclamă şi îşi dau adresele. În zilele noastre oamenii nu se mai tem de Dumnezeu, ci de vrăji, nu îi mai cer ajutorul Lui, ci vrăjitoarelor, iar astrologia este nelipsită din programele TV, sub forma, de rătăcire şi înşelare, a citirii zodiilor, atât de vehement condamnate de Sfânta Scriptură şi de scrierile Sfinţilor Părinţi. Dar iată ce ne spune în această privinţă şi Sfânta Scriptură: “Bărbatul sau femeia, de vor chema morţii sau de vor vrăji să moară neapărat: cu pietre să fie ucişi, că sângele lor este asupra lor” (Levîtic 20, 27). “Iar partea celor necredincioşi… şi fermecători… este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă” (Apocalipsa 20, 27).
Jocurile de noroc n-ar putea îmbogăţi atât de repede pe unii, puţini, dar vicleni, pe seama altora, mulţi dar creduli, dacă n-ar fi televizorul. Naivul telespectator văzând premiile colosale vânturate pe micul ecran se şi vede câştigătorul unuia dintre ele. El nu ştie că adevăraţii câştigători sunt – matematic – cei ce organizează jocurile. Puţinii premiaţi culeg firimiturile, iar cei mai mulţi rămân cu iluziile spulberate.
Invazia publicităţii
În vinderea unui produs, pe piaţă, un rol important îl are reclama. Atunci când un film serial are succes la public, produsele cărora li se face reclamă în timpul lui sunt mai bine vândute, aşa încât omul care iubeşte un film serial “înghite” fără să vrea pe lângă acesta şi produsul căruia i se face reclamă. Ce este rău în aceasta? Răul este că televizorul devine astfel, dintr-un mijloc de aşa-zis divertisment, stăpânul întregii noastre vieţi, care ne porunceşte cum să ne îmbrăcăm, ce să mâncăm, cum să vorbim, cum să gândim.
O firmă americană care comercializa cafea şi-a sporit cu mult vânzările în urma apariţiei la televiziune a unui serial a cărui acţiune se învârtea în jurul unei ceşti de cafea. Personajele principale ale acestui serial, un tânăr şi o tânără, au o pasiune comună: marca de cafea comercializată de acea firmă americană. Pe măsură ce americanii îndrăgeau personajele acestui film, le creştea şi apetitul pentru cafeaua cu pricina. Este uimitoare răbdarea prostească de care dau dovadă unii oameni care, pe lângă un film de 45 de minute, înghit şi 15 minute de publicitate.
Americanizarea.
Majoritatea covârşitoare a filmelor fiind americane, dau iluzia răspândirii stilului de viaţă american, străin felului nostru de a fi. Prin aceste filme se realizează de fapt o colonizare ideologică de la distantă, o înrobire a mentalităţii şi a sensibilităţii creştine a unui întreg popor. Chiar dacă cea mai mare parte a americanilor sunt creştini neoprotestanţi, trebuie spus că aceste filme n-au în ele nici un fel de nuanţă creştină. Sunt pur şi simplu păgâne şi anticreştine. Occidentul, pe care l-au invadat mai demult, deja s-a debarasat de ele, fiind suprasaturat de neruşinarea lor, eliminându-le metodic, sistematic şi rapid.
Ştirile, care – chipurile – ar trebui să fie emisiuni mai serioase, s-au pervertit şi ele. Violenţele, uciderile între rude, morţi terifiante, incesturi, violuri umplu astăzi mai tot spaţiul lor. Oare ce fel de informaţie poate fi aceasta, că în cutare sat un om beat a venit acasă, a luat toporul şi l-a omorât pe tatăl său? Sau altele de acest gen. Aceste “ştiri” reprezentau înainte subiectul de discuţie şi de bârfă al babelor de pe la sate şi al celor lipsiţi de orice orizont spiritual şi intelectual, iar astăzi se transmit la ore de maximă audiență, de oameni şcoliţi special pentru o asemenea activitate. Pe de altă parte zvonurile (“în ziua cutare va fi un cutremur devastator”, “iarna aceasta va fi polară” etc.) terorizează, stresează pe bieţii oameni care doresc să afle ultimele noutăţi. Televizorul devine astfel un puternic factor de stress.
Ne cultivăm prin televizor? Nimeni nu ajunge om de cultură pierzând timpul în faţa micului ecran, ci citind cărţi, tocindu-şi coatele. Televizorul caută cu insucces să se substituie actului de cultură; dimpotrivă, s-a observat că interesul pentru carte dispare la copiii ce-şi petrec timpul în faţa televizorului.
Cronofagia
Chiar emisiunile aparent nevinovate (meciurile de fotbal, întrecerile sportive) au un aspect negativ: pierderea timpului. Fiecare clipă a vieţii omului are o valoare infinită. În timp omul câştigă sau pierde veşnicia. Cumplite sunt, în inconştienţă şi iresponsabilitatea lor, expresiile: “îmi pierd timpul cu…”, „mi-am omorât timpul cu…”.
Copiii mei nu se uită la prostii. Aşa zic şi cred părinţii care nu ştiu ce programe vizionează copiii în absenţa lor, sau chiar în prezenţa lor, atunci când “bătrânii” dorm. Unii copii şi adolescenţi ţin telecomanda în mână şi filmul erotic se transformă într-o secundă, printr-o simplă apăsare de buton, într-un nevinovat film documentar.
Cântecele.
În marea lor majoritate sunt indecente, spurcate, aruncă în aer bunul simţ, pudoarea, prin mesaje pornografice, îndemnuri la violență şi anarhie şi refrenuri ce se lipesc imediat de mintea tânărului. Sunt posturi de radio şi televiziune care de dimineaţa până noaptea nu transmit decât asemenea soiuri de muzică, prin care se demonizează mai ales mintea tinerilor (viitorii adulţi). Cu umoru-i inegalabil, în “Jurnalul fericirii”, Părintele Nicolae Steinhardt a numit-o muzica lui “bughi-mambo-rag”… Ca şi filmele, şi cântecele, fiind în cea mai mare parte americane, produc o americanizare a poporului român şi a lumii întregi. Tinerii şi tinerele de pe stradă arată prin hainele lor cum sunt echipate starurile muzicii de astăzi.
Cele spuse în aceste rânduri vor părea unora exagerate, unilaterale sau chiar absurde, dar în realitate răul care vine prin micul – aşa cum este alintat el în prezent ecran este cu mult mai mare şi mai greu de evaluat. Însă fiind de natură spirituală nu se vede nici cu lunetă, nici cu microscopul şi nici nu poate fi cântărit cu cântarul.
Care este poziţia creştină față de televizor? Creştinul care îşi trăieşte cu seriozitate făgăduinţele Botezului (“Mă lepăd de satana şi de toţi slujitorii lui şi de toate lucrurile lui şi de toată trufia lui şi mă unesc cu Hristos”) va elimina cu desăvârşire din casa lui şi din viaţa lui acest lucru necreștinesc. Mai ales acolo unde sunt şi copii, nu există altă soluţie.
Aşa cum spune un părinte de la Mânăstirea Frăsinei, Psaltirea şi Ceaslovul sunt televizorul creştinului. Cei care vor un adevărat “divertisment”, îl pot afla curat, folositor şi ziditor în “Rugăciuni de dimineaţă”, şi “de seară”, în “Paraclisul Maicii Domnului”, în “Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos”. Cei care vor mai mult decât aceste “emisiuni” să deschidă Psaltirea între orele 0-5 noaptea. Vor cunoaşte “senzaţii tari” duhovniceşti şi vor avea negreşit trăiri cereşti, vor înţelege şi experimenta cât este de adevărat cuvântul celui supranumit “Alăuta pocăinţei”, marele dascăl al lumii şi ierarh, Sfântul Ioan Gură de Aur, care spune: “Dulce este somnul, dar mai dulce este rugăciunea”.
Încheiem delicatul şi mult controversatul subiect cu o scurtă şi aleasă rugăciune, nelipsită de pe buzele, din minţile şi inimile multor evlavioşi creştini dreptslăvitori în toate împrejurările vieţii de acum, vremelnice, pământeşti: ‘Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne, slavă iubirii Tale de oameni, Stăpâne, slavă bunătăţii Tale, Sfinte’. Amin.
Extrase din “TELEVIZORUL – O NOUĂ CETATE A SODOMEI” de Părintele Toma
