242. Dacă harul e o lucrare necreată a lui Dumnezeu în sufletul nostru și dacă prin El Însuși Duhul Sfant lucrează în noi mântuirea, oare s-ar putea mântui omul și fără de har?
Nu, omul nu se poate mântui fără de har (Efes. 2, 8; Ioan 15, 5). Harul îi este de trebuință omului chiar de la început (Ioan 3,5). Harul pune începutul mântuirii în om, și nu omul prin stăruințele sale. Aceasta înseamnă că harul îi vine în dar (Rom. 3, 24), nu pentru oarecare fapte ale sale. Înainte de a veni harul, omul nu poate face fapte prin care să se mântuiască, sau măcar să înduplece pe Dumnezeu să-i dea harul prin care să se mântuiască.
Omul poate face anumite fapte bune, dar nu le face așa de statornic și dintr-un cuget așa de curat, încât să se sfințească prin ele și să se mântuiască. Omul are libertatea de a face binele și câtă vreme e în robia păcatului strămoșesc, dar aceasta e o libertate slăbită. Ea e mărită tocmai de harul care vine la început fără nici un merit al omului.
Dar harul nu e de trebuință numai la începutul mântuirii omului, ci și după aceea, tot timpul. Omul nu se poate întări niciodată în bine în așa fel ca să nu mai aibă pe urmă trebuință de har. Binele statornic și curăția deplină a omului sunt un rod nu numai al omului, ci și al harului, nu numai al unuia sau al altuia. Dacă mântuirea și sfințirea omului înseamnă unirea lui cu Dumnezeu prin har, se înțelege că pierderea harului înseamnă pierderea mântuirii. Sf. Apostol Pavel zice: “Deci, fraților, întăriți-vă în Domnul și întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efes. 6, 10-11).
243. Dar dacă harul ne e totdeauna de neapărată trebuință pentru mântuire și dacă mântuirea e un dar al lui Dumnezeu dat prin har, mai avem și noi vreo parte la lucrarea mântuirii noastre?
Da, avem și noi o parte. Deși harul e de neapărată trebuință pentru mântuirea noastră, totuși el nu ne poate mântui singur. Noi nu suntem niște bușteni, sau niște pietre cu care face Dumnezeu ce voiește. Dacă harul ar lucra singur, ar însemna că ne duce fără voie la mântuire. În acest caz, dacă unii nu se mântuiesc, aceasta n-ar fi din pricina lor, ci a harului care nu-i silește. Aceasta e însă o învățătură a calvinilor numită predestinație (mai inainte rânduire). Dupa aceasta învățătură, Dumnezeu a hotărât din veci să mântuiască pe unii oameni și să-i piardă pe alții, după cum îi place Lui, nu după cum vor lucra ei în chip liber cu harul. Celor pe care a hotărât să-i mântuiască le dă harul, care-i silește să lucreze după voia Lui, celorlalți nu li-l dă.
244. Dar învățătura Bisericii noastre care este?
Învățătura Bisericii noastre este că harul e dăruit tuturor, căci: “Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). Dar harul nu silește pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească și să conlucreze cu el, sau să-l respingă. Cei dintâi se mântuiesc, cei din urmă nu. “Iată, stau la ușa și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine”, citim în Apocalipsa (3, 20). Astfel, deși oamenii nu se pot mântui singuri, ci prin har, totuși atârnă și de libertatea lor ca să lase să pătrundă harul în ei, sau nu, și să se mântuiască sau nu. De aceea “mulți sunt chemați, dar puțini aleși” (Matei 20, 16). Deci Dumnezeu voiește mântuirea tuturor oamenilor. El lucrează însă după dreptate, nu după bunul plac. El îi mântuiește sau osândește pe oameni după faptele lor.
