138. Și care este al treilea motiv al întrupării ?
Acest motiv se vede chiar din cuvintele de mai sus ale Sf. Ioan Damaschin. Fiul lui Dumnezeu s-a mai întrupat ca, unind firea noastră cu firea Sa dumnezeiească, făcând-o firea Lui Însuși, ca să nu mai poată să se depărteze de Dumnezeu, să nu mai poată să lucreze împotriva Lui, ca acest templu să nu se mai poată ruina, ci să fie de acum mereu plin și străbătut de Dumnezeu.
Altfel ar fi fost cu putință ca firea noastră odată mântuită, iarăși să se piardă. În același timp, numai așa a putut să scape cu adevărat și pentru totdeauna firea omenească de stricăciune și de moarte, unind-o strâns cu Sine, Cel ce era izvorul nestricăciunii și al nemuririi. Prin firea noastră zidită acum în Dumnezeu, toți putem fi “zidiți intru Hristos” (Efes. II, 10). Noi putem adică acum să stăm mai ușor, adică dacă vrem, în legătură cu Fiul lui Dumnezeu, căci El e și om ca noi, nu numai Dumnezeu. Iar stând prin credință și prin dragoste în legătură cu El, ne aflăm zidiți în El, împreună cu firea Sa omenească, aflată în El. De aceea spune Sf. Apostol PAVEL că precum în Fiul lui Dumnezeu au fost zidite și așezate toate la început, când s-au făcut, cu atât mai mult acum, luând El firea noastră, ne așază, iarăși în El și mai deplin, pe toți cei ce vrem. Drept aceea ne îndeamnă: “Întru Dânsul să umblați, înrădăcinați și zidiți fiind într-Însul” (Colos. II, 6, 7).
Sf. CHIRIL al Alexandriei înfățișează motivul al treilea astfel: “Cum putea omul de pe pământ, căzut în moarte, să se întoarcă la nestricăciune ? Era nevoie ca trupul muritor să se împărtășească din puterea de viață a lui Dumnezeu. Iar puterea dătătoare de viață a lui Dumnezeu-Tatăl e Cuvântul cel Unul Născut”.
139. Dacă numai Fiul lui Dumnezeu făcut om putea să mântuiască omenirea de păcat și de moarte, de ce nu s-a făcut mai curând om ? De ce a lăsat Dumnezeu să treacă un timp atât de îndelungat de la căderea lui Adam până la trimiterea Fiului Său?
Era necesară o pregătire a oamenilor ca să primească pe Mântuitorul, atunci cand va veni. Căci nu ajungea ca Mântuitorul să vină și să moară pentru oameni. Trebuia ca și ei să-L primească cu credință. Altfel nu se putea înfăptui mântuirea lor. Și anume trebuiau pregătiți ca să poată crede că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu cel întrupat și că numai prin El se pot mântui.
140. Cum s-a făcut această pregătire?
“În două feluri: întâi, prin creșterea răului și deodată cu aceasta a convingerii oamenilor că nu se pot mântui prin puterile lor; al doilea, prin sporirea veștilor de la Dumnezeu că le va trimite un Mântuitor și că Mântuitorul acesta va fi chiar Fiul Său. Pregătirea aceasta a făcut-o Dumnezeu în alt chip cu popoarele păgâne și în alt chip cu poporul Evreu. Pe păgâni i-a pregătit pe calea firii, pe evrei pe o cale mai presus de fire, într-un chip mai lămurit, ca din învățătura dată lor să tragă folos și popoarele păgâne.
141. Cum au fost pregătiți păgânii și Evreii prin creșterea răului și a convingerii că nu se pot mântui prin puterile lor?
Păgânii și Evreii au fost pregătiți în primul rând prin aceea că i-a lăsat să sporească în păcat. Dacă ar fi vrut Dumnezeu să-i mântuiască pe oameni, îndată după cădere, poate că ei nu-și dădeau seama de toate nenorocirile ce le aduce cu sine păcatul. Pe lângă aceasta, la început oamenii ar fi crezut că pot scăpa de rău numai prin puterile lor și n-au trebuință de Dumnezeu. A trebuit să li se lase mii de ani, ca, pe de o parte, să guste toată otrava răului și să se scârbească de el, pe de alta să vadă că toate încercările lor de a scăpa de rău sunt zadarnice. Așa au căzut popoarele păgâne în cele mai grele rătăciri închinându-se la dobitoace și la pietre și aducându-le jertfe vieți omenești. Evreii, cu toate că erau călăuziți îndeaproape de Dumnezeu, se abăteau și ei tot mai tare spre rău. Când s-a înmulțit răul, Dumnezeu le-a dat Legea la muntele Sinai (Eșire, cap. XX), ca să le arate limpede cum trebuie să viețuiască. Dar, datorită păcatului din ei, în loc să asculte de Lege, s-au încăpățânat și mai tare să o calce. Încât legea li s-a făcut spre înmulțirea păcatului. “Pentru călcările de porunci s-a adus legea”, zice Sf. APOSTOL PAVEL (Gal. III, 19), și tot el zice: “păcatul luând pricina prin porunca, m-a amăgit si m-a omorât (Rom. VII, 11), Legea era buna și sfântă și totuși ea s-a făcut omului spre moarte. “Păcatul ca să se arate păcat, prin ce era bun îmi lucra mie moarte, ca să se facă peste măsura de păcătos păcatul prin poruncă” (Rom.VII, 13). Înmulțindu-se păcatul, omul își dădea seama că nici prin lege nu se poate mântui, măcar că e de la Dumnezeu. Legea nu-l putea ajuta, pentru că prin ea Dumnezeu îi arăta numai care este binele, nu-i da și ajutorul Său ca să-l împlinească, ci îl lasă pe om la puterile lui.
Nu-i dădea Dumnezeu ajutorul Său, pentru că omul nu l-ar fi primit, deoarece se încredea încă în puterile lui. De aceea Dumnezeu îl lasă în mândrie că se poate mântui singur, că poate împlini singur poruncile Legii. Dar cu cât Legea arată mai limpede înălțimea binelui, cu atât omul își dădea seama ca e mai departe de el, ca e mai păcătos. Acest lucru îl vedea Evreul cu ajutorul Legii scrise pe tablele Legii, iar păgânul cu ajutorul Legii scrise în inima sa, cu ajutorul conștiinței. “Văd cele bune, zice un poet păgân, le admit, dar fac totdeauna cele rele”. Și așa, prin Lege, pe de o parte se înmulțea păcatul, pe de alta omul își da tot mai mult seama de neputința lui de a se mântui de păcat și în loc de a se mai încrede în puterile lui, era tot mai convins că numai Dumnezeu Însuși, prin puterea adică prin harul Lui, îl poate mântui. Iată de ce Sf. Apostol PAVEL zice: “Că nimic n-a săvârșit legea, ci aducere este numai la mai bună nădejde, prin care ne apropiem de Dumnezeu” (Evrei VII, 19).
142. Cum a pregătit Dumnezeu pe oameni prin veștile ce li se dau că va veni El Însuși să-l mântuiască ?
Prima făgăduința pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor că le va trimite un Mântuitor, a fost îndată după cădere. Era prima lor mângâiere în nenorocirea ce i-a ajuns. Dumnezeu îi spune șarpelui că Cineva se va naște din femeie, care-i va zdrobi capul: “Vrăjmășie voi pune între tine și intre femeie și între sămânța ta și între sămânța ei; acela va zdrobi capul tău și tu vei păzi călcâiul lui” (Fac. III, 15). Dar vești tot mai limpezi despre Mântuitorul, ce avea să vină, le da Dumnezeu Evreilor prin proorocii Vechiului Testament, căci pe vremea lor se înmulțise și răutatea între oameni. De aceea proorocii plângând și suferind, ziceau; “Cine va da din Sion mântuirea”? (Ps. XIII, 6), sau se rugau: “Doamne, pleacă cerurile și Te pogoară” (Ps. CXLIII, 6). Dumnezeu milostivindu-se de această rugăciune, spune oamenilor: ” Va veni la Biserica Sa Domnul pe care Îl căutați” (Maliahi III, 1), sau: “Iată vin să adun toate neamurile și limbile” (Isaia LVI, 18).
Și ca lumea să-L cunoască atunci când va veni, Domnul dă foarte multe semne după care va putea fi cunoscut. El nu va veni cu asprime, ci blând și smerit, călare pe mânz de asină; “Bucura-te foarte fiică a Sionului, strigă fiică a Ierusalimului, iată impăratul vine la tine drept și însuși mântuitor, blând și călare pe asin și pe mânz tânăr” (Zah. IX, 9). Va veni nu ca să domnească asemenea împăraților pământești, ci ca să elibereze prin sângele Său pe cei robiți păcatului: “Și Tu întru sângele așezământului (Testamentului) Tău ai slobozit pe cei legați ai Tăi din groapa ce n-are apă” {Zah. IX, 11).
Smerenia întru care va veni, pătimirea și moartea Lui pentru păcatele altora, le prevestește proorocul Isaia în mod amănunțit: “și l-am vazut pe El și n-avea nici chip nici frumusețe… Acesta păcatele noastre le poartă și pentru noi rabdă durere,., iar El s-a rănit pentru păcatele noastre și a pătimit pentru fărădelegile noastre, certarea împăcării noastre pre Dânsul și cu rana lui noi toți ne-am vindecat… și El pentru că s-a chinuit și nu și-a deschis gura Sa; ca o oaie la înjunghiere s-a dus și ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde, așa nu-și deschide gura Sa; Că s-a luat de pe pământ viața Lui și pentru fărădelegile poporului meu, s-a adus la moarte” (Is. LIII, 2, 4, 5, 7, 8).
Chiar și timpul și locul venirii Mântuitorului au fost prezise de Prooroci. Proorocul Daniel a prezis că: “De la ieșirea cuvântului ca, iarăși să se zidească Ierusalimul”, adică de la anul 457 a. Hr. și până “se va sfârși păcatul și se vor șterge fărădelegile” (IX, 25, 24), vor trece 70 de săptămâni de ani, adică 490 de ani, răstimp care tocmai bine s-a împlinit la anul 33 după Hristos, când Măntuitorul a zdrobit puterea păcatului, prin moartea pe cruce. Iar Proorocul Miheia a prezis că Mântuitorul se va naște în Betleem (Miheia V, 2). S-a prezis apoi prin Isaia Proorocul, și chipul mai presus de fire al nașterii Mântuitorului din fecioară: “Iată fecioara în pântece va lua și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuil” (adică Dumnezeu cu noi) (Isaia VII, 15). De asemenea că El se va naște după trup din sămânța lui David “Odată m-am jurat întru cel sfânt al meu; au minți-voiu lui David ? Sămânța lui va rămâne in veac și scaunul lui ca soarele înaintea mea și ca luna săvârșită în veac” (Ps. LXXXVIII, 35,36). Toate aceste proorocii aveau să ajute credința oamenilor prin faptul că ele s-au împlinit în Iisus Hristos. Dar ca oamenii să poată primi pe Iisus Hristos ca Dumnezeu, mai trebuia ca Dumnezeu să-i ridice din credința lor rătăcita în mulți idoli, la credința într-un singur Dumnezeu, atotputernic și iubitor, dar care are un Fiu nedespărțit de El, după ființă.
