Despre nădejdea creștină

1. Pentru ce Crezul învață în articolele XI și XII tot aceleași adevăruri mântuitoare, despre care vorbește și articolul VII?

Crezul în articolele sale de la sfârșit, în adevăr, ne învață aceleași adevăruri mântuitoare, pe care le-am aflat și în articolul VII. Deosebirea însă este aceasta: în articolul VII suntem povățuiți “să credem”, pe când articolele de la sfârșit ne învață nu numai să credem în aceste adevăruri, ci și “să nădăjduim”.

Crezul se termină cu aceasta mărturisire plină de bucurie: “Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”. Cuvântul “aștept”, adică doresc, înseamnă că învierea morților și viața veacului viitor este un adevăr în care nu numai credem, ci și nădăjduim. Așa ne învață Sfântul Apostol Petru: “Pentru aceea, încingând mijloacele cugetului vostru, trezindu-vă, nădăjduiți desăvârșit în harul care vi se va da vouă, la arătarea lui Iisus Hristos” (I Petru 1, 13).

2. Ce este nădejdea creștină?

“Nădejdea creștină este dorul și așteptarea cu încredere a împlinirii tuturor bunătăților făgăduite de Dumnezeu omului care face voia Lui, fiindcă Dumnezeu este credincios în tot ce făgăduiește”.

Dreptul Simeon, bătrânul temător de Dumnezeu, căruia Sfântul Duh “îi făgăduise” să nu guste moartea până nu va vedea pe Hristosul lui Dumnezeu, “aștepta” cu încredere neclintită împlinirea acestei dumnezeiești făgăduințe (Luca 2, 25-26).

Nădejdea este încredințarea pe care o are cineva în anumite împliniri viitoare și în împărtășirea ce el o va avea din acele împliniri. Așa că nădejdea în învierea morților și în împărtășirea din fericirea veșnică a dat Sfinților Mucenici tăria să îndure chinuri cumplite și să-și dea viața pentru credință (II Mac. 7,9). Deci nădejdea e pe de o parte “un dar”, e năzuința sufletului în “așteptarea” unui bun făgăduit, iar pe de alta parte este “încrederea” neclintită în împlinirea făgăduinței date nouă de Dumnezeu. Este o înaintare, un salt peste timp, în viitor, este un ochean care apropie de ochii sufletești lucrurile foarte îndepărtate. “Nădejdea este o încredere adevărată în Dumnezeu, dată în inima omului prin insuflare și iluminare de la Dumnezeu, ca să nu deznădăjduiască vreodată de harul lui Dumnezeu, atât pentru iertarea păcatelor, cât și pentru oricare cerere, când se cere un lucru bun, fie dintre lucrurile vremelnice, fie din cele veșnice”.

3. Care sunt bunătățile făgăduite nouă de Dumnezeu?

Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos făgăduiește celor ce fac voia Tatălui ceresc viața veșnică, precum și puterea, împreună cu mijloacele prin care se dobândește această fericire, adică: harul dumnezeiesc, sprijin în necazuri și ascultarea rugăciunii.

1. Mântuitorul ne-a făgăduit “viața veșnică” (I Ioan 2, 25). “În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt… Mă duc să vă gătesc loc” (Ioan 14, 2). În pilda nunții fiului de împărat (Matei 22, 1), a celor poftiți la cină (Luca 14, 16), a lucrătorilor viei (Marcu 12, 1) și altele, aflăm aceeași făgăduința. Tot El ne-a făgăduit și învierea morților (Ioan 5, 28, 29).

2. Ca să putem câștiga fericirea veșnică, Mântuitorul ne-a făgăduit împreună-lucrarea Sfântului Duh; adică harul lui Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos, “nădejdea noastră” (I Tim. 1, 1), vrea ca toți oamenii să se mântuiască (I Tim. 2, 4); însă pentru mântuire harul Lui este de neapărată trebuință (Ioan 3, 5).

3. El ne-a făgăduit și bunătățile trebuitoare vieții vremelnice: “Nu duceți grijă, spunând: ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?… Știe doar Tatăl vostru cel ceresc că aveți nevoie de ele” (Matei 6, 31-32). Dovada sunt păsările cerului, hrănite de El, și crinii câmpului gătiți de El, Care însă și mai mare grija are de oameni. Sfinții s-au găsit de multe ori în împrejurări cumplit de grele: nu aveau hrană, locuință, îmbrăcăminte, dar, încrezându-se neclintit în făgăduința lui Dumnezeu, petreceau viață fără grija de aceste lucruri, și sprijinul dumnezeiesc, într-adevăr, nu i-a părăsit niciodată.

4. De asemenea, Iisus Hristos, Domnul nostru, ne-a făgăduit iertarea păcatelor, dacă ne pocăim și ne îmbunătățim viața. Că zice: “Mai mare bucurie se face în cer de un păcătos ce se pocăiește, decât de 99 de drepți cărora nu le trebuie pocăință” (Luca 15, 7). Pilda cu oaia rătăcită (Luca 15, 3-6) și cea cu fiul risipitor (Luca 15, 11-32) dovedesc ce mult voiește Dumnezeu să ne ierte. Atâta vreme cât trăim, nădejdea de pocăință nu este pierdută; fiindcă unul din tâlharii răstigniți odată cu Hristos a câștigat iertarea chiar în pragul morții (Luca 23, 43). Dumnezeu, ne spune Iezechiel, nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu (Iez. 18, 32).

5. Mântuitorul Hristos ne-a făgăduit ajutor întru necazuri, fiindcă: “Dumnezeu este scăparea și puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne împresoară” (Ps. 45,1). Ajutorul Lui se lasă însă câteodată așteptat, ca de pildă la nunta din Cana Galileii, când zice: “încă n-a venit ceasul Meu” (Ioan 2,4). Dar acest ajutor cu cât este mai mult așteptat, cu atât lucrează mai cu putere și mai minunat. Pilda: potolirea furtunii de pe marea Tiberiadei (Matei 8, 26); izbăvirea din inchisoare a Sfinților Apostoli Pavel și Sila (Fapte 16, 25, 32).

6. În sfârșit, Iisus Hristos ne-a făgăduit că ne va asculta rugăciunile:

“Dacă veți cere ceva în numele Meu, Eu voi face” (Ioan 14, 14) și “Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da” (Ioan 16, 23). Iar în rugăciunea Tatăl nostru El ne-a învățat să cerem de la Părintele ceresc toate bunătățile de care avem nevoie.

4. De unde izvorăște nădejdea creștină?

Nădejdea creștină izvorăște din credința în tot ce ne-a făgăduit Dumnezeu (Gal. 5, 5). Credința ne asigură că Dumnezeu este nețărmurit de credincios, este puternic, este bun; și avem nădejde că, prin harul Sau și prin jertfa Mântuitorului, vom primi de la El bunătățile făgăduite.

Nădejdea își trage obârșia din credință ( 282 Sf. Grigorie Teologul, De animae restrictione, Migne, P. G., XLVI, col. 29), așa cum copacul odrăslește din rădăcina. Credința adeverește bunătățile făgăduite și putința de a le avea; nădejdea însă ne face să le dorim și să le așteptăm. Credem deci că “Cel care a poruncit să nu mințim, cu mult mai mult El nu va minți”, de aceea și zice Sfântul Apostol Pavel: “Să ținem mărturisirea nădejdii nesmintită; pentru că credincios este Cel ce a făgăduit” (Evr. 10, 23).

Suntem pătrunși de adevărul ca Dumnezeu, Căruia nici un lucru nu-i este cu neputință (Luca 1, 37), este destul de puternic ca să-și îndeplinească făgăduințele (Rom. 4, 21), că Dumnezeu, Care este dragoste (I Ioan 4, 8), dă mai mult decât suntem noi în stare să primim, că Dumnezeu ne-a mijlocit, prin neasemănata jertfă a Fiului Său, fericirea veșnică, precum și mijloacele de a o câștiga: “Care pe Însuși Fiul Său nu L-a cruțat, ci L-a dat morții, pentru noi toți, cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El?” (Rom. 8,32). Neclintita încredere că Dumnezeu este desăvârșit, credincios, puternic și bun, se numește credință în Dumnezeu. Această credință este rădăcina și, cu cât ea este mai puternică, cu atât mai ne-strămutată este nădejdea noastră. Credința aceasta a lecuit pe femeia ce se atinsese de poalele veșmântului Mântuitorului, pe când El Se îndrepta spre casa lui Iair (Matei 9, 22).

Total
51
Shares
Previous Post

Trebuie să ne ferim de însoțirile cu oamenii fără purtare de grijă și tulburări; iar celui care vrea să se mântuiască îi este de neapărată trebuință înstrăinarea de mireni* (I)

Next Post

Sfințenia se poate dobândi astăzi?

Related Posts