Sfințenia se poate dobândi astăzi?

Monahul Moisi Aghioritul

            Toți Sfinții Bisericii noastre sunt cei care „lupta cea bună s-au luptat și credința au păzit”.

            Sfinții sunt nevoitorii biruitori și mărturisitorii neînfricați. Cei pe care i-a cercetat Sfântul Duh și i-a umplut de Har. Nu sunt simplu cei buni, cei blânzi, cei nobili, cei zâmbitori, cei morali, ci chipuri ale lui Hristos. Sunt cei care rămân pentru totdeauna strâns uniți cu Hristos, care Îl arată lumii și povățuiesc lumea la Hristos. Sfinții ne încredințează că Evanghelia este valabilă și se poate înfăptui în toate veacurile. Și de aceea vom putea și noi, dacă vom vrea și ne vom nevoi, să ne unim cu Hristos. Sfinții primindu-L fără șovăire pe Hristos în viața lor, devin hristoși, hristofori, asemenea lui Hristos. Astfel pe El Îl mărturisesc, pe El Îl propovăduiesc, pe El Îl arată pretutindeni și totdeauna. Nu pot trăi fără Hristos. Pentru ei, El este totul.

Uneori ni se dau diferite ocazii să-L mărturisim și noi pe Hristos. Uneori o facem imediat și cu plăcere, alteori cu greutate, iar alteori, de frică și rușine, deloc. Credinciosul adevărat Îl mărturisește întotdeauna pe Hristos fără frică, pentru că trăiește continuu în pocăință și cu smerenie. Se simte slab, dar se încredințează cu desăvârșire lui Hristos și se întărește din belșug. Îl mărturisește pe Hristos Care trăiește înlăuntrul său. Uneori ne îngreuiem să-L mărturisim pe Hristos chiar și înaintea celor mai apropiate și iubite persoane. Atunci, potrivit Evangheliei, devin „vrăjmași ai omului casnicii lui”. Se întâmplă ca cei de aproape ai noștri să nu ne înțeleagă, dar și noi să nu facem vreo încercare să le vorbim discret despre Hristos. Alteori mergem în cealaltă extremă, vorbindu-le atât de mult despre Hristos, încât îi obosim, îi oprimăm, iar în cele din urmă se scârbesc și nici nu mai vor să audă de Hristos. Nu putem constrânge sau amenința pe cineva, chiar și cel mai apropiat al nostru să fie, să-L urmeze pe Hristos.

Hristos este libertate și dragoste. Cheamă, nu pretinde și constrânge. Suntem chemați să le insuflăm oamenilor dragostea pentru Hristos. Când omul este auto-întemnițat în puternicele legături ale „ego”-ului său, suferă de egoism, individualism, egotism și mândrie și-i vine greu să-i iubească pe ceilalți și cu atât mai mult pe Dumnezeu. Și astfel îi este cu neputință să-L mărturisească înaintea oamenilor. Cel care nu mărturisește, înseamnă că nu iubește. Iar cel care nu iubește se auto-condamnă la o singurătate glacială, care va începe din această viață și va continua în veșnicie. Cel egoist, iubitor de sine simte dragostea lui Dumnezeu ca un foc, pe care nu o suportă, nu o vrea, îl deranjează, îl arde.

Astăzi există creștini iubitori de Sfinți, care citesc sinaxarele lor, aleargă la hramurile lor, le aprind candelele, se închină la icoanele lor, fac în cinstea lor biserici, iconostase, icoane, candele, prescuri, colivă etc. Există și creștini neiubitori de Sfinți care nu vorbesc despre atei, despre necredincioși, însă sunt influențați de raționalism, de o teologie intelectuală modernă, care consideră toate acestea o evlavie populară bolnavă și neteologică. Din nefericire, o mare parte a lumii creștine nu a înțeles pe deplin marea valoare și însemnătate a Sfinților în viața noastră.

Evlavia, respectul și căldura credincioșilor iubitori de Sfinți nu a lipsit nici în zilele noastre. Vezi și te bucuri de case pline de icoane, cu candelă nestinsă, cu lumânare și cățuie. Cum bătrânele simple îți vorbesc cu lacrimi în ochi despre prezența minunată a Sfinților în viața lor, nădăjduind în mijlocirile lor și ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru mântuirea lor și pentru dobândirea Raiului. Iubitori de Sfinți sunt aceia care caută astăzi sfinți autentici spre sprijin și folos duhovnicesc. Nu creează și își închipuie Sfinți, nici nu-i urmează pe falșii sfinți care-și bat joc de Dumnezeu, ci se închină la autentica și curata sfințenie. Iubitorii de Sfinți sunt cea mai aleasă parte a comunității parohiilor. Continuând tradiția, cinstesc cu evlavie pomenirile Sfinților noștri, nu se smintesc ușor de falșii sfinți, nu sunt influențați și nu se clatină în credință din pricina smintelilor bisericești, adevărate sau nu. Când se află în situații grele, rabdă cu bărbăție și cu nădejde.

Sfinții rămân întotdeauna smeriți, pentru că au convingerea fermă că orice bine au le este dăruit de Sus, nu este izbânda lor. Și astfel, Sfinții nu se pot lăuda, mândri, făli pentru harismele lor, de vreme ce sunt dăruite de Părintele Luminilor. Sfinții noștri, având conștiința deplină a harismelor lor, atribuie orice slavă, cinste și închinare lui Dumnezeu Dăruitorul. Lăudați fiind de oameni, aceia slăvesc Izvorul tuturor bunătăților, Preabunul Dumnezeu. Iar Dumnezeu, cu cât vede că omul se smerește, cu atât mai mult îl binecuvântează și-l umple de Har, de vreme ce întotdeauna „celor smeriți le dă Har”. Unul înduhovnicit care folosește harisma spre slava și propriul folos, cu siguranță repede va pierde și se va compromite jalnic în ochii oamenilor pe care îi șantajează. Încă din această viață va fi tulburat, confuz și nenorocit, iar dincolo îl va aștepta veșnicul iad.

Există, frații mei, și în anii noștri grei o îmbelșugată sfințenie ascunsă. Nu numai în viața monahilor neînsemnați, necunoscuți, nearătați, în pustie și în mănăstiri, dar și in lume. Soțiile care rabdă cu bărbăție pe soții lor ușuratici și desfrânați, brutali, bețivi, nepricopsiți și indiferenți. Care nu scapă la divorț, ci rabdă și nădăjduiesc, se roagă și se străduiesc să dea o educație bună copiilor lor. Această atitudine a mamei îi învață pe copii, le este o pildă foarte bună, îndemn spre virtute. Iar această lecție nu o vor uita niciodată în viața lor. Această atitudine eroică este cu putință să-l întoarcă și pe cel mai violent soț și cu siguranță Dumnezeu îi va da cununa răbdării pentru acest martiriu de mulți ani și de multe ori chiar și pe viață. Am cunoscut și noi acest fel de rare eroine ale credinței, care pentru mulți ani, au trăit tainic un înfricoșător martiriu, în tăcere, răbdare, rugăciune, lacrimi, smerenie, încredere și nădejde în Dumnezeu. Cum să nu umple Dumnezeu de Har astfel de suflete frumoase?

Vedeți, sfințenia are multe aspecte. Oamenii din lume nu vor fi judecați pentru că nu fac multă rugăciune, deși există unii care fac mai multă și decât monahii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Mirenii se vor mântui prin milostenie. Ea dovedește un suflet smerit și care știe să iubească. În epoca noastră prea vicleană și provocatoare, cel care se smerește, se înfrânează, se curăță, este cinstit, sincer, drept și corect va avea multă plată în Ceruri.”

Total
10
Shares
Previous Post

Despre nădejdea creștină

Next Post

Ortodoxia este calea împărătească a Evangheliei

Related Posts