Trebuie să ne ferim de însoțirile cu oamenii fără purtare de grijă și tulburări; iar celui care vrea să se mântuiască îi este de neapărată trebuință înstrăinarea de mireni* (I)

1. A lui Paladie către Lausus paharnicul

       Fugi cu toată puterea de însoţirile cu bărbaţi ce nu pot să te foloseas­că, chiar de sunt monahi şi, fireşte, cu atât mai mult de sunt mireni; de aceia care îşi împodobesc trupul în chip nepotrivit, vătămând prin făţărnicia lor pe cei ce petrec împreună cu dânşii, chiar dacă, din pricina părului alb şi a zbârciturilor feţei, pare să se fi aşternut pe ei mulţime de ani. Căci şi de nu te vor vătăma defel, din pricina deprinderilor tale alese, te va răni ceea ce pare a fi neînsemnat: îţi va fi cuprins cugetul de moliciune şi te vei trufi, luându-i în râs; iar lucrul acesta îţi aduce vătămare, căci vei cădea în mândrie.

2. A Sfântului Grigorie Dialogul

       Un diacon care locuia în părţile Nursiei, a venit la omul lui Dumnezeu Florentie, nevoitorul – care vieţuia în linişte, retras din lume – ca să se încredin­ţeze rugăciunilor aceluia. În afara chiliei Părintelui, diaconul a găsit o mulţime nenumărată de şerpi, ce năpădiseră aproape tot locul de acolo. Înspăimântat de vederea lor, a strigat: „Robul lui Dumnezeu, fă rugăciune!”

       Se întâmpla să fie atunci o vreme cu totul minunată. Ieşind Florentie din chilie şi văzând mulţimea nesfârşită de şerpi, şi-a ridicat mâinile şi ochii la cer, rugându-se lui Dumnezeu să izgonească năpasta aceea, după cum ştie Domnul. Şi pe când se ruga, dintr-odată cerul a tunat şi tunetul a omorât toţi şerpii. Văzându-i Florentie pe toţi morţi, a spus: „Iată, Doamne, că i-ai omorât. Acum cine îi va lua de aici?” Nu a apucat să-şi termine cuvintele şi au venit atâtea păsări, câţi şerpi morţi erau. I-au luat şi i-au aruncat departe, curăţind tot locul acela.

*

       Întrebare a lui Petru:

       Câtă putere şi dreptate avea omul acesta, încât prin rugăciunea lui [să i se arate atât de aproape] atotputernicul Dumnezeu?

       Răspunsul lui Grigorie:

       Petre, atât curăţia inimii omeneşti cât şi nerăutatea pot multe înaintea Celui singur curat şi lipsit de răutate după fire. Iar cei care îi slujesc, înstrăinaţi de cele pământeşti, nu ştiu să spună nimic deşert şi nici nu îngăduie minţii să se împrăştie prin cuvinte. De aceea, mai mult decât ceilalţi, îl găsesc pe Dumnezeu pregătit să îi asculte, căci se sârguiesc să se asemene Lui, atât cât este cu putinţă, prin curăţie şi nerăutate. Noi, însă, amestecaţi în tulburările norodului, vorbind adesea lucruri deşarte şi de multe ori chiar vătămătoare, cu cât ne apropiem gura de lume, cu atât o îndepărtăm de atotputernicul Dumnezeu. Mulţi suntem târâţi, aşadar, înspre cele de jos, din pricina uşurinţei cu care ne însoţim cu mirenii. De aceea bine a zis Isaia, osândindu-se pe sine, după ce l-a văzut pe Împăratul şi Domnul Savaot: Vai mie ticălosului, că sunt străpuns la inimă! Căci necurat fiind şi buze necurate având…[1].

       Şi a arătat din ce pricină avea buze necurate, adăugând: Locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate[2]. Îl durea necurăţia buzelor sale şi a arătat de unde a dobândit-o, mărturisind că locuieşte în mijlocul unui popor cu buze necurate. Căci e cu neputinţă să nu se întineze mintea din pricina limbii mirenilor. Cu cât facem mai multe pogorăminte întâlnindu-ne cu ei, cu atât ne obişnuim încet-încet să fim în preajma lor, lucru ce nu ni se potri­veşte. Iar mai apoi, stăruind cu plăcere întru această însoţire, nu mai vrem deloc să ne întoarcem de la ea, deoarece ne stăpâneşte silnic prin puterea obiceiului. De aceea se întâmplă să ajungem de la vorbe deşarte la cele vătămătoare şi de la cele nevinovate la cele grele. Şi aşa, gura noastră nu mai este ascultată de Dumnezeu în rugăciune, pe măsură ce se întinează prin însoţiri deşarte, după cum este scris: Lepădată e rugăciunea celui ce îşi întoarce urechea de la ascultarea legii[3].

       De ce ne-am minuna că, cerând ceva de la Domnul, suntem auziţi cu zăba­vă, de vreme ce şi noi, primind porunci de la El, ascultăm cu zăbavă sau deloc? Nu-i, deci, lucru de mirare că Florentie a fost auzit degrabă în rugăciunea sa, căci şi el asculta grabnic de poruncile Domnului.

3. Din Viaţa Sfântului Antonie

      Sfântul Antonie iubea mult vieţuirea în munte. Însă odată s-a coborât, silit de cei ce aveau nevoie, rugat mult şi de stratilat[4]. A vorbit puţin spre mân­tuire, răspunzând celor de nevoie, grăbindu-se apoi [să se întoarcă] în munte. Dregătorul îl ruga să mai rămână, însă Antonie i-a spus că nu poate zăbovi îm­preună cu ei şi l-a înduplecat zicându-i o pildă plină de duh: „Aşa cum peştii care zăbovesc pe uscat mor, tot aşa şi monahii se moleşesc dacă rămân mult laolaltă cu voi şi petrec în preajma voastră. Se cuvine, aşadar, să ne grăbim spre munte, la fel ca peştele spre mare, pentru ca nu cumva, zăbovind, să uităm de paza lă­untrică”.

4. Din Pateric

       Un frate a cerut binecuvântare de la un Bătrân, grăbindu-se să meargă în cetate. Iar Bătrânul i-a spus: „Nu te grăbi să mergi în cetate, ci grăbeşte-te să fugi de cetate şi te vei mântui”.

*

      Avva Ioan Colov era odată la seceriş şi a auzit pe un frate zicându-i aproapelui său cu mânie: „Aaa, şi tu!” Atunci a lăsat secerişul şi a fugit.

*

      Povesteau ucenicii lui Avva Evloghie: „Când ne trimitea Bătrânul la Alexandria ca să vindem lucrul de mână, ne dădea poruncă să nu stăm mai mult de trei zile. «Dacă veţi sta mai mult de trei zile, spunea, eu sunt fără vină pentru păcatul vostru». Iar noi l-am întrebat: «Cum de monahii care vieţuiesc zi şi noap­te cu mirenii, în sate şi cetăţi, nu se vatămă?» El a zis: «Credeţi-mă, fiilor, că, de când am venit la călugărie, am făcut treizeci şi opt de ani fără să ies din Schit. Şi după aceea am mers odată la Alexandria, la Papa Eusebiu, împreună cu Avva Daniil, pentru o trebuinţă oarecare. Intrând în cetate, am văzut mulţi monahi. Şi îi vedeam pe unii loviţi peste faţă de corbi, pe alţii îmbrăţişaţi de femei goale care le vorbeau la ureche, pe alţii pălmuiţi de băieţi tineri în pielea goală care îi mânjeau cu fecale omeneşti. Mai vedeam încă pe unii care tăiau cu cuţitele trupuri de oameni şi le dădeau monahilor să le mănânce. Şi am priceput că fie­care monah, potrivit cu patima de care se poticneşte, are şi draci pe măsură, care îl însoţesc în alai şi îi vorbesc în cuget. De aceea, fraţilor, nu vreau să zăboviţi niciodată în cetate, ca să nu fiţi tulburaţi de asemenea gânduri, sau mai bine zis de draci»”.

_____________________

[*]    Călugărul fuge de lume pentru a îmbrăţişa în rugăciune întreaga lume. Se înstrăinează de mireni nu pentru că i-ar urî, ori i-ar dispreţui, ci ca să ajungă să îi iubească. Pentru că, descope­rind dragostea lui Dumnezeu, inima i se aprinde de dragoste pentru toţi oamenii. Pentru toate acestea, însă, e nevoie de lepădare, e nevoie de asprimea cuvântului lui Hristos: Tu vino după Mine şi lasă-i pe cei morţi să-şi îngroape morţii (Mt. 8,22).

[1]   Is. 6,5.

[2]   Ibidem.

[3]   Pr. 28,9.

[4]   Guvernator militar.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 22 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.

Total
32
Shares
Previous Post

Sfaturile duhovnicului

Next Post

Despre nădejdea creștină

Related Posts