Sfaturile duhovnicului

Pradă celei mai necruţătoare răscoliri sufleteşti, m-am adresat duhovnicului meu, înfăţişându-i simplu şi direct problema care mă preocupa. Duhovnicul meu era unul dintre cei mai şcoliţi şi mai înţelepţi părinţi din mănăstire şi nu i-a luat mult să înţeleagă faptul că problema era serioasă şi complicată. După ce a stat puţin pe gânduri, căutând zadarnic o soluţie satisfăcătoare, a hotărît să dea problemei mele o astfel de întorsătură, la care, sincer să fiu, nu mă aşteptam: „Scripturile şi Sfinţii Părinţi – mi-a spus el în chipul cel mai firesc – v-au tulburat! Lăsaţi-le pe amândouă deoparte şi limitaţi-vă la a urma cu credincioşie învăţătura fără de greşeală a Bisericii noastre, fără să cercetaţi prea mult lucrurile şi fără să puneţi multe întrebări. Nu îngăduiţi vreunei creaturi a Domnului, oricare ar fi ea, să vă zdruncine credinţa în Biserica lui Dumnezeu!”…

Acest răspuns neaşteptat nu a izbutit nimic altceva decât să îmi adâncească şi mai mult tulburarea din suflet. Crezusem întotdeauna că tocmai cuvântul lui Dumnezeu era singurul lucru pe care nimeni nu îl putea „lăsa deoparte”. În concepţia mea, Scriptura era cea care stabilea dacă poziţia noastră este ortodoxă (dreaptă) [1], iar nu noi pe cea a Scripturii. Ca să fiu mai precis, chiar Scriptura subliniază obligaţia noastră de a ne cerceta pe noi înşine „dacă suntem în credinţă” [2] sau nu. Fericitul Augustin zice: „Nu vreau să aud ce spui tu şi ce spun eu, ci amândoi să ascultăm ce spune Domnul. Fără îndoială există Sfintele Scripturi, a căror autenticitate o respectăm amândoi şi căreia ne plecăm. În aceste Scrieri, deci, să încercăm să găsim adevărata Biserică şi doar pe acestea să ne întemeiem discuţia” [3].

Fără a-mi lăsa însă timp să exprim cea mai mică obiecţie, duhovnicul meu a adăugat: „În schimb, vă voi da o listă cu autori de-ai noştri, în ale căror lucrări vă veţi regăsi liniştea sufletească, întrucât în cărţile lor veţi putea afla învăţătura Bisericii noastre fără să întâmpinaţi greutăţi”. Şi întrebându-mă dacă mai aveam „altceva mai interesant” să îi spun, a pus capăt discuţiei noastre.

Câteva zile mai târziu, duhovnicul meu a plecat pentru a predica în diferite biserici şi mănăstiri ale ordinului nostru. Lăsându-mi lista cu cărţile de care îmi vorbise, mă puse să îi făgăduiesc că îi voi scrie regulat, ca să îl ţin amănunţit la curent cu evoluţia „neliniştilor mele sufleteşti”.

Deşi argumentele sale nu mă convinseseră deloc, am adunat toate acele cărţi, cu hotărârea de a le studia cu cea mai mare obiectivitate şi conştiinciozitate. Cele mai multe dintre ele erau scrieri teologice şi manuale ce cuprindeau hotărâri ale papilor şi ale sinoadelor papale „ecumenice”. M-am apucat să le studiez cu un interes sincer şi fără să iau vreo altă măsură de precauţie decât numai Sfânta Scriptură, pe care o aveam deschisă în faţa mea, „făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele” [4]. Nici duhovnicul şi nici întreaga mea Biserică nu ar fi reuşit să mă facă să mă asemăn iudeilor, pe care i-a condamnat Domnul pentru că „rătăcesc, neştiind Scripturile” [5]. Dimpotrivă, aş fi rămas credincios, desigur după modelul acelor credincioşi care, primind cuvântul lui Dumnezeu „cu toată osârdia” [6], au fost lăudaţi de Apostol pentru că cercetau mereu Scripturile, pentru a găsi într-însele adeverirea a tot ceea ce îi învăţase [7], astfel încât să nu fie amăgiţi „cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească şi nu după Hristos” [8].

Însă cu cât înaintam în lectura şi studiul operelor recomandate, începeam să-mi dau seama, întâi mai timid, apoi din ce în ce mai limpede, că până atunci nu avusesem deloc cunoştinţă de adevărata natură şi alcătuire organică a Bisericii mele. După ce fusesem catehizat în creştinism şi botezat la finalul studiilor gimnaziale, am urmat cursuri de filosofie. Pe atunci abia începeam să descopăr teologia romano-catolică, care constituia pentru mine ceva cu desăvârşire nou şi nemaiîntâlnit. Până atunci, creştinism şi Biserica Romano-Catolică reprezentau pentru mine două idei care exprimau una şi aceeaşi realitate nedespărţită. Pe parcursul vieţii mele monahale, pe care o trăiam în linişte şi fără tulburare, mă preocupase doar aspectul metafizic al chestiunii. Şi în timp ce eram absorbit de studiile mele filosofice, nu avusesem încă ocazia să cercetez în profunzime temeiurile şi bazele structurii organice a Bisericii mele.

Şi iată că tocmai prin acele opere oficiale pe care duhovnicul meu le alesese cu atâta acrivie, începu să mi se descopere, în adevărata ei formă, strania organizare monastică religios-politică ce poartă numele de Biserica Romano-Catolică. Socotesc că o scurtă trecere în revistă a învăţăturii oferite de cărţile pe care le-am studiat nu ar fi de prisos.