Despre Dumnezeu Fiul (IV)

143. Cum au fost ridicați oamenii la această credința într-un singur Dumnezeu, care are însă un Fiu ?

În credința într-un singur Dumnezeu a fost crescut cu grijă poporul Evreu, ca prin el să se sădească, cu vremea, această credință și la celelalte popoare. Încet, ca să nu i se primejduiască credința într-un singur Dumnezeu, i s-a tălmăcit apoi poporului Evreu, prin Prooroci, că Dumnezeu cel Unul are un Fiu, care va veni să mântuiască lumea și un Duh Sfânt.

La Facere, Dumnezeu grăiește către celelalte persoane dumnezeiești “Să facem om după chipul nostru și asemănare”, adăugând îndată; “și a făcut Dumnezeu pre om, după chipul lui Dumnezeu la făcut pre dânsul” (Fac. I, 26, 27), ca să arate că cele trei persoane sunt o singură ființă dumnezeiască. Tot același înțeles îl are și arătarea lui Dumnezeu la stejarul lui Mamvri, în chipul celor trei călători (Fac.XVIII, 2). David cunoaște apoi lămurit că Dumnezeu are un Fiu, când vede pe Domnul (Dumnezeu Tatăl) zicând Domnului Său (lui Dumnezeu Fiul): “Șezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale” (Ps. CIX, 1-2), sau când aude pe Dumnezeu Tatăl zicând către Dumnezeu Fiul: “Fiul meu ești Tu, Eu astăzi te-am născut. Cere de la Mine și-ți voi da neamurile moștenirea Ta și biruința Ta marginile pământului” (Ps. II, 5-6).

Prin înrâurirea Evreilor, care de la robia babilonică erau împrăștiați printre toate popoarele și prin călăuzirea tainică a Cuvântului lui Dumnezeu, s-au ridicat apoi și din celelalte neamuri, mulți filozofi, la ideea că exista un singur Dumnezeu și că, Cuvântul sau Rațiunea Lui lucrează în lume, cu deosebire în mintea oamenilor luminați.

144. Această pregătire a fost deajuns ca omenirea să primească pe Iisus Hristos ca Dumnezeu?

Nu, n-a fost deajuns. Dacă ar fi fost deajuns, ar fi trebuit să-L primească toți Evreii și cei mai mulți dintre filozofi. La toate cele spuse s-au adăugat ca temeiuri de credință: 1) învățătura Sa, cum n-a fost alta mai înaltă ; 2) viața Sa, cum n-a fost alta mai curată și 3) minunile Sale, dintre care mai ales Învierea și Înălțarea Sa la cer. Dar toate aceste temeiuri sunt întrecute de puterea cu care a lucrat și lucrează El până azi, asupra sufletelor care se deschid cuvântului Său, înnoindu-le și sădind în ele convingerea nestrămutată că El e Dumnezeu. Credința în Hristos vine în primul rând din harul lui Dumnezeu, nu raționalizarea temeiurilor pomenite. Dar motivele acelea pregăteau mintea omului pentru primirea acestui har. Pentru noi, creștinii, unul din motivele cele mai puternice, care pregătesc mintea noastră să primească harul credinței și să conlucreze cu el, e însăși existența creștinismului de 2000 de ani încoace, însuși faptul ca de atunci și până azi sute de milioane de suflete au crezut fără încetare în dumnezeirea lui Iisus.

145. Care este credința Bisericii noastre în Dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos?

Răspunsul mai amănunțit la aceasta întrebare îl dă articolul II al Simbolului Credinței, primul dintre cele șase articole(II-VII), care se ocupa cu persoana și lucrarea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos. Căci acest articol cuprinde în forma cea mai scurtă, dar și cea mai deplină, învățătura Bisericii despre Dumnezeirea lui Iisus Hristos.

146. Care este acest articol?

Acest articol este: “și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Unul Născut, carele din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut. Cel ce este de o ființă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut”.

147. Ce ne învață acest articol?

Două lucruri. Întâi, ca Domnul nostru Iisus Hristos, care ne-a mântuit pe noi, este însuși Fiul lui Dumnezeu, egal întru toate cu Dumnezeu-Tatăl, veșnic ca și El și una cu El, după ființă și slavă, deosebindu-se de Tatăl numai prin aceea că e Fiu și nu Tată, că Tatăl îl naște, iar El e născut din ființa Tatălui. Chiar Iisus a spus despre Sine: Și acum mă proslăvește Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea” (Ioan XVII, 5).

Al doilea, că Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, este și Făcătorul tuturor, arătându-se și în aceasta Dumnezeirea Lui. Căci, precum Tatăl este Făcătorul tuturor, cum ne-a învățat articolul I al Simbolului, așa este și Fiul, Făcătorul tuturor. Tatăl toate le face, dar le face prin Fiul: ” Toate printr-Însul s-au făcut și fără de Dânsul nimic nu s-a făcut, din ce s-a făcut” (Ioan I, 3). Chiar și timpul s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum zice Apostolul: “Prin care și veacurile s-au făcut (Evrei I, 2), iar în alt loc spune: “Întru Dansul s-au zidit toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, ori scaunele, ori domniile, ori începătoriile, ori stăpânirile, toate printr-Însul și pentru Dânsul s-au zidit. Și El este mai înainte de toate și toate întru Dânsul sunt așezate” (Colos. I, 16;17). Dacă întru El sunt așezate toate, înseamnă că El le și susține și în El viețuiesc toate; El ia parte, deci, și la pronia lor, ținând mereu viața în ele și purtând grija de ele, cum Însuși zice: ” Tatăl meu până acum lucrează și Eu lucrez” (loan V, 17).

148. Ce înseamnă primele cuvinte din articolul II al Simbolului Credinței ” Și întru Unul Domn Iisus Hristos” ?

Precum ne-a învățat articolul I să credem în Dumnezeu Tatăl, așa ne învață articolul II să credem “și” în Iisus Hristos, Fiul Lui. Căci fără credință în Fiul, nu putem cunoaște nici pe Tatăl. Tată fără Fiu nu există. Cine nu crede că Dumnezeu are un Fiu, nu crede ca Dumnezeu e Tată și are în sine dragoste de Tată. Dumnezeul acela e un Dumnezeu fără dragoste, nu e Dumnezeul adevărat. “Eu sunt ușa” (Ioan X, 9), zice lisus: “Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine” (Ioan XIV, 6). Iisus Hristos în care credem ca și în Tatăl, este Unul singur, căci numai un Fiu are Tatăl și numai un Mântuitor avem noi. Numai prin acesta “Unul” ne mântuim și ajungem la Tatăl, căci numai o “cale” (Ioan XIV, 6) și numai o “ușă” este spre Tatăl, iar “calea” și “ușa” este El.

El e “Domn” peste sufletele noastre, este “Domnul și Stăpânul vieții noastre”, ba chiar unicul Domn și Stăpân “căruia îi slujim”, (Colos. III, 24) și îi închinăm cu bucurie “toata viața noastră”, în așa fel, încât nu mai suntem ai noștri, ci “ai lui Hristos” (II Cor. X, 7) și putem spune fiecare ca Sf. Apostol PAVEL: ” Nu mai viez eu, ci Hristos viază întru mine” (Galat. II, 20). Căci El ne-a dat aceasta viață și ne-a răscumpărat de la moarte. Și știm că dacă i-o închinăm Lui, tot noi ne folosim, căci El ne desăvârșește din zi în zi, făcându-ne “asemenea chipului Sau” (Rom. VIII, 2.9). Domnia lui Iisus peste suflete nu e o domnie aspră și silnică, ci una blândă. El domnește peste noi prin dragoste și adevăr: “Luați jugul Meu peste voi… că jugul Meu este bun și sarcina Mea ușoară” (Matei XI, 29-30). Iar Domnia aceasta nu înseamnă că n-avem datoria să lucrăm pentru semenii noștri. Dimpotrivă, lui Iisus îi slujim când facem bine celor mici și osteniți (Matei XXV, 40). Domnia aceasta totală peste sufletele noastre și peste lumea întreagă a câștigat-o Iisus Hristos și ca om, pentru că s-a smerit pe Sine ca nimeni altul și și-a pus viața Sa pentru noi. Numele de Iisus s-a ridicat astfel peste tot numele și tot genunchiul trebuie să se plece Lui; primindu-L ca Domn. Căci “în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire au socotit a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci s-a deșertat pre Sine, chip de rob luând, întru asemănarea oamenilor făcându-Se. Și cu închipuirea aflându-Se că omul s-a smerit pe Sine ascultător făcându-Se până la moarte, iar moarte, de cruce. Pentru aceasta și Dumnezeu l-a prea înălțat și I-a dăruit Lui nume, care este peste tot numele, că în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de desubt; și toată limba să mărturisească că Domn este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filipeni II, 6-11).

Total
1
Shares
Previous Post

Silviu Biriș, portretul unui actor creștin

Next Post

Gândiți-vă din timp la nașii de botez

Related Posts