Despre păcatul deznădejdii

Trăim în veacul cel de pe urmă şi vrăjmaşul mântuirii se sileşte mai tare cu meşteşugul lui, văzând că se apropie sfârşitul. Sunt zilele smintelilor şi este mare secetă de cuvântul lui Dumnezeu, lipseşte povaţa cea sănătoasă pentru mântuire. Astăzi, mulţi dintre cei credincioşi ajung la deznădăjduire din cauza lipsei de povăţuitor, căci „a lipsit cel cuvios”, cum zice Psalmistul.

Mai dureros însă este că boala deznădejdii se strecoară şi în inima celor care au îmbrăcat „haina mântuirii”, ba chiar şi la unii din clerici, îndoiala pentru mântuirea sufletului se vede astăzi la mulţi creştini, şi nu numai la cei robiţi de patimi sau străini de Biserică, ci şi la unii care merg pe calea pocăinţei, cu râvnă pentru adevărul sfânt. Ei văd stricăciunea dimprejurul lor, văd apoi lipsa cea mare de povăţuitori, uneori văd şi lipsa de credinţă la „cei din sfeşnic”, care trebuie să lumineze, şi pentru asta se împuţinează la suflet bieţii creştini şi unii se deznădăjduiesc. Cei care îmbrăţişează viaţa monahală sunt mai adăpostiţi de valurile lumeşti, dar şi ei văd lipsa de spor duhovnicesc, şi pentru asta îi cuprinde un fel de îndoială pentru mântuire, slăbănogindu-se la suflet. Prin aceste rânduri, eu nu caut să judec, nici să osândesc pe cei ce au îndoială pentru mântuirea lor, ci mă silesc să le pun la îndemână un „tonic”, adică o doctorie întăritoare pentru suflet.

Îndreptarea noastră şi izbăvirea de osândă am dobândit-o prin jertfa cea de pe cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, după cum n-au putut să scape de osândă toţi aleşii lui Dumnezeu din Legea Veche, cu toate bunătăţile lor, tot aşa nici noi, cei de azi, nu putem să ne mântuim prin faptele noastre, fără darul lui Dumnezeu. Întâi este sfântul dar, şi pe urmă faptele noastre, care ajută la mântuire. Aceasta o spun din cauză că sunt mulţi dintre creştini, şi mai ales dintre monahi, care se bazează mai mult pe faptele lor şi mai puţin preţuiesc darul lui Dumnezeu. Când unii ca aceştia pătimesc vreo alunecare în patimi sau când slăbesc cu trupul şi nu mai pot împlini faptele cele bune sau nevoinţele lor obişnuite, atunci se deznădăjduiesc de mântuire. Căci nădejdea lor era la nevoinţele şi la bunătăţile lor, iar nu la mila lui Dumnezeu. Pentru ei, când s-a terminat voinicia trupului sau când au suferit vreo alunecare în păcate mari, atunci s-a terminat şi cu mântuirea, după socoteala lor.

Fraţilor şi surorilor, care vă îndoiţi de mântuire, să vă întipăriţi bine în minte că: de-ar face omul toate bunătăţile şi chiar de s-ar da şi la moarte pentru apărarea dreptăţii, însă fără darul cel sfânt al Domnului nu este mântuire. „A Domnului este mântuirea şi peste poporul Său binecuvântarea Sa.”, cum zice Proorocul David în Psalmi. Şi iarăşi: de-ar săvârşi cineva toate răutăţile din lume, însă dacă nu-şi pierde nădejdea în Dumnezeu şi dacă aleargă la pocăinţă, tot se mântuieşte. „Deşartă este mântuirea omului.”, zice Psalmistul, adică toată strădania omului este zadarnică, fără ajutorul lui Dumnezeu. Fiecare om este luptat de felurite păcate şi se răneşte de ele. Deci noi singuri, oricâte bunătăţi şi oricâte nevoinţe am face, nu suntem în stare să ne vindecăm şi să dobândim nevinovăţia. Darul lui Dumnezeu împlineşte toate lipsurile noastre şi ne vindecă spre mântuire. Nimeni dintre drept credincioşii creştini să nu se împuţineze la suflet încât să zică sau să cugete că nu mai este mântuire pentru el. Împuţinarea aceasta a sufletului şi îndoiala pentru mântuire vine de la vrăjmaş. Şarpele care a îndemnat odinioară pe strămoşi să mănânce din rodul oprit, căci nu vor muri niciodată, acum şi-a schimbat glasul şi le şopteşte la mulţi, zicând: „Zadarnic mâncaţi pîinea vieţii”, căci „nu mai este mântuire pentru voi!” Auziţi ce glas înşelător răsună astăzi? Sfântul Prooroc David pricepea glasul acesta, pentru aceasta zice la Psalmul 3, 2: „Mulţi zic sufletului meu: Nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui!” Dar el se întărea cu nădejdea în Dumnezeu, zicând: „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce te tulburi? Nădăjduieşte spre Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El, mântuirea feţei mele şi Dumnezeul meu.” (Psalmi 41, 6-7). Şi Proorocul rosteşte aceste cuvinte de mai multe ori, arătând cu asta primejdia care vine din deznădejde. Citiţi cu băgare de seamă la Psaltire şi veţi vedea cât de întărit este împăratul David cu nădejdea mântuirii. El nu era nici botezat şi nici bucuria învierii Domnului n-a cunoscut-o arătat, ci numai în chip tainic, dar nădejdea mântuirii răsună în toţi psalmii lui. Afară de asta, nici el n-a fost scutit de rănile păcatului, ba încă a pătimit cele mai grele răni, din prea-curvie şi din ucidere. Dar nădejdea lui nu s-a împuţinat şi pentru aceasta s-a mântuit şi s-a sfinţit. Socotiţi apoi că tâlharul cel credincios era în gura morţii cu sufletul împovărat de rele, dar nădejdea lui a rămas neclintită până la urmă. Căci, de n-ar fi avut nădejde, atunci n-ar fi îndrăznit să zică: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!” Cât de dureros este când vezi că mulţi din cei ce s-au îmbrăcat întru Hristos prin Taina Sfântului Botez şi se împărtăşesc cu Pâinea Vieţii, adică cu Trupul Domnului, cu alte cuvinte, când vezi pe cei chemaţi să moştenească Împărăţia Cerurilor că se deznădăjduiesc de mântuire! Mare durere pentru Sfânta Biserică, maica noastră duhovnicească, care se sileşte ca pe toţi să ne mântuiască!

Toţi Sfinţii Părinţi mărturisesc într-un glas că niciun păcat nu este aşa de vătămător precum este păcatul deznădăjduirii, căci el e aproape ca şi lepădarea de Dumnezeu. Pentru aceasta, fraţilor, să ne doară inima pentru păcatele noastre, căci prin ele am supărat pe bunul Dumnezeu, dar întristarea noastră să fie totdeauna însoţită cu nădejdea în mila Părintelui Ceresc şi niciodată să nu avem îndoială de mântuire. Obiceiul vrăjmaşului este să aducă în inimă frica cea dobitocească şi tulburare, ca prin asta să arunce pe om în deznădejde. Dar tu, frate creştine, chiar dacă L-ai vedea pe Însuşi Domnul că Îşi întoarce faţa Sa de la tine şi nu te mai socoteşti între oile Sale, tu nici atunci să nu te împuţinezi, ci roagă-te cu stăruinţă de El, precum se ruga şi văduva cea necăjită către judecătorul nedreptăţii, cum spune la Sfânta Evanghelie, şi nu vei rămâne ruşinat. Strigă cu îndrăzneală la gândurile cele otrăvite, cum striga şi Sfântul Prooroc David, zicând: „Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu. De cine mă voi teme?”, şi apoi zi: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt!” […]

Extras din Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acumSfântul Ioan Iacob Hozevitul, Editura Biserica Ortodoxă, 2004.

Total
1
Shares
Previous Post

Calea vieții

Next Post

Vindecă cu rănile Tale rănile mele

Related Posts