Despre teoria evoluţionistă asupra originii omului

Aşa cum se ştie, această teorie (şi pe bună dreptate este numită teorie, ipoteză, iar nu concluzie demonstrată) a suferit de la apariţia ei până astăzi nenumărate revizuiri. Însă ceea ce nu poate fi îngăduit este faptul că de multe ori, depăşindu-şi limitele, – nu cu mijloace cinstite –, a încercat să dobândească titlul de „principiu demonstrat” şi astfel – ceea ce este şi mai rău – să devină un mijloc de exploatare şi o armă în mâna ateilor şi materialiştilor,cu care să războiască învăţătura Sfintei Scripturi. La începutul anilor ’80, cu ocazia unor descoperiri arheologice şi a împlinirii a o sută de ani de la moartea lui Charles Darwin (1882), primul ei susţinător, această teorie a revenit în atenţie pe scena publică.În Grecia, din păcate, cel care o propaga era un cleric, care, nici mai mult, nici mai puţin, a ajuns să susţină că la origine omul a evoluat din maimuţă! Ca să evite dezaprobarea credincioşilor şi mustrarea sau chiar osândirea lui de către Biserică, acesta a încercat, prin meşteşugiri de interpretare, să împace convingerile lui cu istorisirea Vechiului Testament. Fericitul Paisie suferea mult, nu numai pentru alunecarea acestuia, ci şi pentru primejdia înşelării spre care el, din cauza funcţiei deţinute şi a iscusinţei sale sofistice, conducea sufletele neîntărite. Stareţul a reacţionat, răspunzând şi combătând aceste interpretări greşite, dar şi îndemnând pe cei competenţi  –  clerici şi teologi  –  să ia poziţie,  pentru a-i  feri de  rătăcire  pe  cei  credincioşi.  Strânsese  şi  anumite fragmente  din  Sfânta  Scriptură  sau  din  alte  tâlcuiri patristice referitoare la aceasta.  Le  multiplicase  şi le împărţea  închinătorilor  ca  să  fie  ajutaţi  şi  să  nu  fie târâţi  în  înşelare.  Când  Părintele  Paisie  a  aflat  că acel cleric a rămas nepocăit, a vorbit cu asprime împotriva  lui  şi  l-a  prevenit  că,  dacă  va  continua,  va suferi intervenţia pedagogică a lui Dumnezeu. În  continuare,  vom  istorisi  câteva  cazuri  pe  care le-am  păstrat  în  memorie,  ca  să  se  facă  mai  vădită poziţia Stareţului.

a) Odată a mers la o chilie ca să prăznuiască,  împreună cu alţi părinţi apropiaţi lui, Învierea Domnului, care  era  şi  hramul  acelei  chilii.  Înainte  de  a  începe citirea din Faptele Apostolilor, Stareţul a vorbit îndelung  şi  cu  multă  tărie  despre  acest  subiect,  care  în acea  vreme  era  foarte  disputat.  Atunci  a  subliniat mai ales următorul fragment din cartea lui Iov, ce se citeşte  la  Liturghia  din  Joia  cea  Mare,  dar  care,  în ciuda actualităţii sale, scăpase atenţiei tuturor celor aflaţi  acolo:  „Au  tu  ai  luat  din  pământ  lut  şi  ai  făcut vieţuitor  şi  l-ai  pus  pe  el  ca  să  poată  cuvânta  pe  pământ?”  (Iov  38,  14). Stareţul  a  accentuat  mai  ales aceste  două  locuri:  „din  pământ  lut”  şi  „vieţuitor…  pe el”  (genul  masculin).  De  aici  reiese  foarte  clar  crearea omului direct din lutul pământului.

b)  Altă dată  cineva i-a adus următorul argument sofistic: – Provenienţa omului din maimuţă nu contravine povestirii  de  la  Facere,  de  vreme  ce  putem  ca,  în fragmentul:  «Şi  a făcut Dumnezeu pe om, luând  ţărână din pământ» (Fac. 2, 7), să înţelegem că „ţărâna din pământ”,  pe care a folosit-o Dumnezeu pentru crearea omului, a fost maimuţa (!). Atunci  Stareţul,  cu  sfântă  indignare,  a  răspuns imediat cu aceste trei argumente:
1. Dumnezeu nu avea nevoie de  „piese de schimb” ca să-l creeze pe om.
2.  Felul  în  care  a  fost  creat  omul  –  „Şi  a  zis Dumnezeu:  Să  facem  om  după  chipul  Nostru…”  (Fac. 1, 26) şi  „Şi  a făcut  Dumnezeu pe om…”  (Fac. 2, 7)  – diferă  mult  de  cel  al  creării  animalelor  – „Şi  a  zis Dumnezeu:  să  scoată  apele  vietăţi  cu  suflete  vii  şi păsări  zburătoare…  să  scoată  pământul  suflet  viu după fel de cele cu patru picioare…” (Fac. 1, 20-25) –, iar această diferenţă arată deosebita purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru făptura Sa (omul).
3.  Cuvântul  lui  Dumnezeu,  atunci  când  S-a  întrupat, a luat trup de om, iar nu de maimuţă!!!

Dincolo de acestea,  Stareţul, văzând de  mai înainte urmările dezastruoase pe care le-ar putea aduce acceptarea silogismului viclean de mai sus, la câteva zile  după  această  discuţie,  a  explicat  la  doi  părinţi
următoarele: „Acum, la început, ca să nu existe reacţii,  ei  spun:  «Nu-L  tăgăduim  pe  Dumnezeu  şi  nici Sfânta  Scriptură.  Ci,  pur  şi  simplu,  ca  să  nu  dăm impresia  că  ne  împotrivim  celor  spuse  de  mari  oameni de ştiinţă, înţelegem  ţărâna  în mod  simbolic  şi spunem că Dumnezeu a luat pentru trup o maimuţă căreia  «i-a  insuflat»  sufletul.  Să  vedeţi  însă  că  apoi, după  ce  o  vor  accepta  mulţi  creştini,  care  interpretează  lucrurile  numai  după  mintea  lor,  vor  spune: «Ei,  chiar  a  suflat  în  el  suflet?  Despre  suflare,  despre aer discutăm  acum?  Să fim serioşi! De vreme ce maimuţa  era  vie,  înseamnă  că  avea  suflare  de  viaţă… Acesta este sufletul, viaţa». Şi, după câţiva ani, după ce «creştinii» vor accepta  şi  asta,  vor  spune:  «Care  Dumnezeu  al  lui  Adam şi  al  Evei?  Nu  spunem  că  toate  s-au  făcut  singure? că  există  o  putere  superioară,  natura»(!!!)  Adică,  în cele  din  urmă,  vor  ajunge  să  zică:  «Nu  există  suflet şi nici Dumnezeu»”.

c)  Un  teolog,  cunoscut  Stareţului  şi-a  intitulat  o carte referitoare la om, „Animal îndumnezeit”.  Stareţul s-a mâhnit mult şi şi-a exprimat opoziţia. Fireşte, cele două cuvinte provin dintr-un text al Sfântului Grigorie Teologul,  însă au fost luate cu totul rupt de context. Părintele  Paisie  a  explicat  că  cele  două  cuvinte,  aşa cum  sunt  desprinse  din  text  şi  apoi  puse  alături, „pot fi exploatate pentru a se susţine aceste teorii de pierzanie,  pe  care  unii  le  răspândesc  în  zilele  noastre.  Sfântul  Grigorie,  dacă  ar  fi  trăit  astăzi,  s-ar  fi exprimat altfel”  (pentru a  nu da prilej unor  interpretări greşite).

d) Un tânăr monah citise nişte opinii raţionaliste, referitoare la istorisirea scripturistică despre crearea lumii,  care,  în  mod  indirect,  puneau  la  îndoială  insuflarea  divină  a  acestei  istorisiri.  Mai  concret,  ele susţineau  că  proorocul  Moise  a  folosit  diferite  tradiţii orale  mai  vechi  şi  cunoştinţele  vremii  sale  pentru redactarea ei.  Monahul a fost influenţat  şi de faptul că autorul acelei cărţi era un cleric, vestit pentru poziţiile  sale,  în  general,  ortodoxe  şi  tradiţionale.  Într-o discuţie cu Părintele Paisie i-a spus şi despre aceste opinii. Atunci Stareţul, vădit supărat, i-a răspuns: –  Măi,  copilaşule!…  „Cu  dumnezeiescul  nor  acoperit fiind gângavul…”  Mă mir! Le cântaţi (de menţionat că în  acele zile era praznicul Cincizecimii, când se cânta catavasia de mai sus) şi nu luaţi aminte la ce cântaţi!

e)  Altădată,  jonglând  cu  voioşie,  dar  genial,  respectivele  teorii  despre  crearea  omului  prin  autoevoluţia  automată  a  organismelor  de  la  cele  nedepline la cele mai evoluate, spunea: „Dacă opt zice că-i nouă eu îi dau zece (excelent)”, subliniind evident diferenţa dintre  animalele  lipsite  de  raţiune  şi  omul  raţional. [Adică,  în  timp  ce  numărul  opt,  –  precum  toate amimalele  lipsite  de  raţiune  –,  de  la  crearea  lui  de către  Dumnezeu  până  astăzi  n-a  putut  progresa  şi evolua  câtuşi  de  puţin  (respectiv,  numărul  8  să  devină  9),  din  contră,  omul  raţional  a  primit  de  la Dumnezeu posibilitatea de a progresa şi evolua permanent.].

Previous Post

Ce trebuie să faceți dacă cineva din familia dvs. a căzut în capcana ereziei?

Next Post

Firea răului

Related Posts
Total
0
Share