Diavolul se arată ca înger de lumină

Cel care nu a simţit o bucurie mai înaltă, paradisiacă, adică dacă nu are experienţe duhovniceşti, dacă nu ia aminte, uşor se poate înşela. Diavolul este viclean. Gâdilă puţin inima omului şi-l face să simtă o plăcere înşelătoare, dându-i impresia că această plăcere este duhovnicească, dumnezeiască. Fură inima şi omul crede că merge bine. „Nu am simţit tulburare”, spune el. Da, dar ceea ce a simţit nu este bucuria cea adevărată, cea duhovnicească. Bucuria duhovnicească este ceva ceresc.

Diavolul se poate arăta ca înger sau ca sfânt. Diavolul camuflat în înger sau în sfânt răspândeşte tulburare – ceea ce are el – în timp ce adevăratul înger sau sfânt întotdeauna răspândeşte bucurie paradisiacă şi veselie cerească. Omul smerit şi curat, chiar şi fără experienţă de ar fi, îl deosebeşte pe îngerul lui Dumnezeu de diavolul care se arată în înger de lumină, pentru că are curăţie duhovnicească şi se înrudeşte cu îngerul. În timp ce omul egoist şi trupesc este uşor înşelat de diavolul cel viclean. Diavolul care se arată ca înger de lumină dispare atunci când omul îşi aduce un gând smerit. Într-o noapte, la Mănăstirea Stomiu, după Pavecerniţă, rosteam Rugăciunea lui Iisus în chilie aşezat pe un scăunel. Deodată aud o muzică de instrumente într-o casă pentru străini ce se afla puţin mai departe. M-am mirat. „Ce muzică este aceasta ce se aude atât de aproape?”, m-am întrebat. Hramul trecuse. Mă ridic de pe scăunel şi merg la fereastră să văd ce se întâmplă afară. Linişte peste tot. Atunci am înţeles că a fost de la cel viclean ca să întrerup Rugăciunea. M-am întors şi mi-am continuat Rugăciunea. Deodată o lumină puternică a umplut chilia. Tavanul dispăruse, acoperişul s-a desfăcut şi se vedea un stâlp de foc ce ajungea până la cer. În vârful acestui stâlp de foc se vedea chipul unui tânăr blond, cu păr lung şi barbă, care semăna cu Hristos. Deoarece vedeam numai o jumătate a feţei lui, m-am ridicat de pe scăunel ca s-o văd în întregime. Atunci am auzit o voce înlăuntrul meu: „Te-ai învrednicit să-L vezi pe Hristos”. „Dar cine sunt eu, nevrednicul, ca să mă învrednicesc a-L vedea pe Hristos?”, am spus şi mi-am făcut semnul crucii. Îndată lumina şi presupusul Hristos au dispărut şi am văzut că tavanul se afla la locul lui.

Dacă omul nu-şi are capul său foarte bine încuiat, vicleanul îi poate băga gândul de mândrie şi îl poate înşela cu închipuiri şi lumini false, care nu suie la Cer, ci prăpăstuiesc în haos. De aceea nu trebuie să ceară niciodată lumini sau harisme dumnezeieşti etc., ci pocăinţă. Pocăinţa va aduce smerenia, iar apoi Bunul Dumnezeu va da ceea ce este absolut necesar. Atunci când eram la Sinai, la peştera Sfintei Epistimia, aghiuţă a voit să mă… „servească”. Peştera avea trei-patru trepte. În timpul nopţilor luminate de strălucirea stelelor, mergeam pe la peşteri şi, ca să cobor, aprindeam o brichetă. Odată, pe când coboram, am vrut să aprind bricheta, dar nu se aprindea. Deodată văd strălucind dintr-o stâncă o lumină ca dintr-un reflector. Paf, şi s-au luminat toate în jur. „Nu am nevoie de astfel de lumini”, am spus şi m-am întors înapoi. Îndată acea lumină a dispărut. Măi, diavolul nu a voit să luminez cu bricheta ca să cobor! „Nu este păcat să se chinuiască?”, spune el. „Să-i dau eu lumină”. Iată, cât de „binevoitor” este diavolul.

– Părinte, cum aţi înţeles că nu a fost de la Dumnezeu?

– Ei, aceasta se poate înţelege. Înfricoşător!

Total
100
Shares
Previous Post

Evanghelia zilei (Ioan 8, 21-30)

Next Post

Viețile Sfinților – mai, ziua 20

Related Posts