Din robia înșelării la libertatea lui Hristos

O mărturisire a unei victime

de Protopop Kiriakos Tsonros,

Secretarul Comisiei Sinodale asupra ereziilor

Eliberarea unei victime din legăturile înșelării (erezie sau sectă) este o problemă foarte dificilă. Mai întâi, pentru că ea pricinuiește o zguduire totală a înseși victimei, care, fără Harul lui Hristos, o poate duce la distrugere și la deznădejde. Nu este rar faptul când deznădejdea pricinuită de dezmințirea viselor și a nădejdilor pe care adeptul și le pusese în „căpetenia” (guru sau mesia) și în gruparea sa, îl duce la acțiuni disperate și la fapte de autodistrugere. Este încă și mai dificilă situația familiei care are această problemă, de vreme ce „gruparea” a cultivat cu abilitate în sufletul adeptului convingerea că familia lui și toți care îi vin în ajutor sunt „vrăjmașii” lui.

În sfârșit, dificilă și delicată este și poziția celor care ar vrea să sprijine și să ajute la ruperea dependenței victimei și la integrarea lui societate și mai ales în Biserică.

În îndelungata noastră preocupare cu înfruntarea multor cazuri de acest fel, am constatat în practică cât dureroasă și dificilă este această lucrare. Este de necontestat că pentru aceasta este nevoie de o profundă cunoaștere a cadrului mai general al înșelării contemporane, al acțiunilor sistematice și al tehnicilor pe care le folosesc diferitele erezii și mai ales a modului de „manipulare” a victimelor lor. Și mai presus de toate, se cere multă răbdare și stăruință, afecțiune, dragoste adevărată, înțelegere, dialog, grijă adevărată, timp mult la dispoziție și rugăciune fierbinte.

De altfel, străduința Bisericii noastre nu este numai de a elibera o victimă din mrejele uneori aducătoare de moarte ale unei înșelări contemporane, ci și să o reintegreze sănătoasă în societate și mai ales în Biserică. Numai atunci va fi sigur faptul că persoana rănită și chinuită de erezie va simți dragostea lui Hristos și a fraților lui în Hristos, va afla sensul vieții și va putea respira liber și trăi vindecat de rănile sale.

Și nu trebuie să se ignore faptul că fosta victimă poartă cu ea o mulțime de învățături greșite ale organizației în care a trăit, nesfârșite semne de întrebare, îndoieli și tăgăduiri. Apoi, i s-a cultivat în sine sentimentul vinovăției în vederea eventualei sale despărțiri de grupare, prin „constrângerea spirituală” și amenințările pe care le-a suferit în cadrul ei.

De aceea eliberarea unei victime a înșelării este o faptă eroică, mai întâi pentru victima însăși și, totodată, un eveniment pricinuitor de bucurie pentru toți cei care au cunoscut și au trăit peripeția ei.

În paginile revistei noastre ne-am referit de multe ori la consecințele negative răsfrânte asupra persoanelor, membrilor familiilor și societății datorită activității sectelor. Am mai menționat și părerile multor persoane experimentate în metoda de a tăia dependența victimelor de „psiho-narcoticele” ereziilor de curând arătate. Pioner în acest sector – teoretic prin cărțile sale și practic prin grija sa pastorală – a fost fercitul Pr. Antonie Alevizopulos.

În prezentul articol vom consemna o mărturisire pe care ne-a prezentat-o un adept „eliberat” dintr-o înșelare. În această mărturisire sunt menționate și adeverite, în practică, toate cele care, uneori, le-am susținut despre metodele activității ereziilor. În acest texte se văd limpede consecințele negative și primejdioase ce se răsfrâng asupra victimelor ereziilor de la înrolarea lor în diferitele grupări eretice și sectare, dar pune înainte și nădejdea, care întotdeauna există pentru fiecare victimă, de a găsi curajul și de a trăi clipa eliberării ei din legăturile robiei, în care a ajuns, probabil din neștiință și fără să conștientizeze ce a făcut.

Publicăm aici această mărturisire nu numai pentru că adeverește pozițiile și punctele noastre de vedere asupra primejdiilor care decurg din înrolarea mai ales a tinerilor în grupările înșelării contemporane, ci și pentru că, pe de o parte, va ajuta să se arate, din practică, mărimea amenințării pricinuită de activitatea acestor grupări, iar pe de alta va da nădejde – celor care trăiesc cu această problemă – că întotdeauna, cu Harul Domnului Iisus, există lumină în tunelul întunecos al ereziei, în care ei înșiși sau membrii familiei lor au fost prinși în capcană.

a) Robia

Așadar, cel „eliberat” din înșelare este un tânăr, membru al unei familii cu bună reputație, student, cu o educație aleasă și cu bune intenții și idealuri. Am spune, un tânăr bine intenționat, cu principii și cu un viitor promițător. Paralel cu studiile sale, așa cum se întâmplă cu mulți tineri, căuta lucrurile mai în profunzime, dorind să dea un sens vieții sale. Deci, mărturisește: „Am vrut să mă definesc ideologic ca o entitate, căutând răspunsuri peste tot și pentru toate”. Justificată și lăudabilă este străduința sa. Însă, el însuși scrie despre două dezavantaje ale sale. Unul: „Referitor la Hristos aveam doar o nemărginită admirație și respect față de persoana Sa, însă nici o legătură cu darurile Învierii Lui”. Iar al doilea: „Fiind departe de casă și de familia mea, încercam să aflu ceva sau pe cineva care să mă povățuiască în această căutare a mea.”

Aici au fost scrise două din motivele de bază care duc la înșelare. Neștiința, mai ales a problemelor ontologice vitale și lipsa de catehizare a tânărului. Și apoi starea de „risc ridicat” a tânărului student, depărtarea de familia sa. Amândouă aceste stări creează în sufletul lui un gol, singurătate, nevoia de dialog și sprijin „pentru toate de peste tot”. În această căutare a sa apare „mântuitorul luminat”, fie că el se numește guru sau mesia sau „dascăl” sau psihoterapeut etc., pentru a „umple golul”. Desigur, tânărul de bună credință și neavizat, văzând un „bombardament de dragoste” din partea „dascălului”, este robit de „interesul” aceluia, îl ia drept „atotcunoscător” – așa cum se prezintă – și „dezinteresat” – așa cum spune – pe povățuitorul său, se încrede orbește în el și primește necondiționat oferta lui. Și astfel tânărul începe să discute cu el „despre subiecte metafizice și paranormale”.

Acolo a auzit ”discipolul” despre „vedenii”, despre „poruncile lui Dumnezeu”, despre „cei aleși”, despre „cunoaștere” și mai ales cea „mistică”, despre „puteri”, pe care le vor dobândi cei „aleși” etc.

Tânărul a fost foarte împresionat de acestea și s-a predat cu totul „dascălului”. Și consemnează el însuși: „Neavând baze solide pentru a respinge cele pe care mi le spunea, am fost convins că, într-adevăr, eram o persoană cu o misiune dumnezeiască. Așadar, l-am lăsat să mă povățuiască, iar eu dorind să îl ajut, cât mai mult, în misiunea sa dumnezeiască. Începutul acestei legături ne-a găsit, pe el în rolul dascălului, iar pe mine în rolul ucenicului”.

Tânărul a început încet-încet să simtă că, într-adevăr, este și el un „ales”: „Mă simțeam diferit de ceilalți semeni ai mei, eram un ales. Nu mai eram un copil neînsemnat care se străduia să afle răspunsuri, ci eram o entitate care, spre deosebire de ceilalți, căuta răspunsuri referitoare la subiecte spirituale mai înalte și de aceea Dumnezeu mi le-a dat prin mijlocirea unei persoane spirituale”.

În această fază tânărul discipol nu este în stare să observe încotro țintește „dascălul”. Nu bănuiește și nu-și poate închipui că toată această manipulare urmărește totala sa subjugare, anihilarea personalității sale și supunerea oarbă față de planurile, scopurile și interesele personale ale „dascălului”. De aceea, atunci când a început să opună „rezistență, punându-l la îndoială și aducându-i argumente logice”, atunci „dascălul” a început „descoperirile” sale, cu care, în cele din urmă, l-a „convins” pe „ucenicul” său despre misiunea sa „dumnezeiască”.

Acum „ucenicul” s-a simțit „nu numai plin de trufie că am fost ales, nu printr-o coincidență întâmplătoare, să dețin Cunoașterea prin mijlocirea unei persoane inspirate de Dumnezeu, ci și sigur de această alegere divină, datorită căreia nu aveam nici un drept să mă îndoiesc de el în ceva”. „Îmi aduc aminte, spune el, că mă simțeam o persoană deosebită, de vreme ce am participat la un plan ocult al lui Dumnezeu, cu puteri provenite de la El, prin mijlocirea alesului Său”.

Cultivarea trufiei și a comportamentului arogant la discipoli – care sistematic se aplică la toate aceste grupări – o face pe victimă să-i vadă pe ceilalți, pe neinițiați, drept ființe inferioare, neînvățate, vrednice de milă, dacă nu chiar și „profanatori”.

Dar așa cum se întâmplă în toate aceste cazuri, marea piedică pentru atingerea scopului grupării și a dascălului ei este familia și trecutul discipolului. De aceea, printre tehnicile aplicate de către aceste grupări, este și tăierea candidatului de familia și trecutul său, așa încât să le șteargă, să le considere „timp pierdut” și cale greșită și să caute o cale „corectă” în cadrul grupării, ca să renască în noul său mediu.

Și astfel tânărul nostru ne mărturisește: „Voia să ne facă să ne rupem treptat de prietenii și de familia noastră, astfel încât să fim în totalitate ai lui. Așadar, a început să-i învinuiască pe prietenii noștri, fără să-i fi văzut măcar o singură dată, lucru ce nu trebuia să se întâmple, de vreme ce avea puteri suprapământești. Tehnica era următoarea: ne spunea să așteptăm și vom vedea că la un moment dat atât prietenii, cât și rudele noastre, îl vor vorbi de rău și ne vor cere să ne depărtăm de el.”

„Profeția” „dascălului” „se adeverea” desigur, peste puțin timp, așa cum era și firesc, atunci când familia reacționa aflând de starea copilului lor. Iar aceasta o adeverește și cel care a scris mărturisirea: „Aceasta desigur s-a întâmplat, de vreme ce atunci când cineva trăiește într-o stare demonică, înfățișarea lui se schimbă atât lăuntric, cât și la exterior, transformându-se într-o fiară cu două fețe, iar cei de aproape ai săi, care cu adevărat îl iubesc, se neliniștesc pentru el”.

Atunci „dascălul”, ne spune tânărul în mărturisirea sa, „când ne spuneau cei ai noștri să ne depărtăm, el, netulburat, ne aducea aminte de cele prevăzute de el că aveau să se întâmple și văicărindu-se, se întrista de batjocorirea fără motiv suferită de la acei oameni, făcând aceasta să pară ca un martiriu pentru el. Ultimul stadiu al acestei tehnici de control era concluzia că în persoana sa aveam să găsim, în sfârșit, adevărata prietenie și familie”.

Dacă viitorul discipol reușește în ochii „dascălului” și în această „încercare” și „părăsește pe tatăl și pe mama sa” de dragul „dascălului”, atunci deja s-a întregit planul de manipulare al său și poate aparține celor „aleși”. Adică ajunge, de fapt, un organ docil și fără voință în mâinile conducătorului grupării și care este gata să primească orice învățătură și poruncă a „dascălului”. Lucru care s-a petrecut și în cazul nostru.

Astfel se întregește faza „povățuirii” discipolului. „Prin aceste tehnici – spune tânărul în mărturisirea sa – eram pregătit să recunosc pe deplin natura sa divină, de care nu aveam nici un drept să mă îndoiesc, fiind eu un om vulnerabil și ignorant”.

Prin toate aceste meșteșugiri se urmărește ca discipolii să fie convinși că orice fac, o fac pentru binele lumii și pentru propriul lor bine, pentru propria lor dezvoltare spirituală, fără să bănuiască că slujesc ca niște scalvi intereselor și dorințelor „dascălului”. În continuare, „dascălul” face înfricoșătoarea „descoperire”, și anume că „al doilea mesia este el”. „Atunci a început pentru prima dată să ne ceară să facem lucruri pentru el, lucruri care vor putea să ne ajute să urcăm spiritual și să dobândim puteri, cu care vom putea să-l ajutăm să biruiască în lupta finală”.

După această „descoperire”, discipolii se simțeau deja, plini de aroganță, ca prieteni aleși ai „dascălului”, pe care l-au ajutat în îndeplinirea importantei sale misiuni. Alcătuitorul „mărturisirii” confirmă aceasta: „După această fază eram deja ceva mai presus de prieteni, eram o grupare sacră care asculta de voința, viziunile și inspiratele sale porunci”.

În sfârșit, pentru a-l „lega strâns” pe discipol de el, „dascălul” aplică ultima intervenție asupra personalității sale, intimidarea, o tactică pe care o întâlnim la toate ereziile și sectele. Și acest lucrul în confirmă alcătuitorul „mărturisirii”: „Pentru a ne face în totalitate ai lui, ultima fază era intimidarea și garanția că numai împreună cu el vom putea fi în siguranță”.

Metodele care se aplică în această fază sunt multe și felurite. În unele grupări se cer „mărturisiri” scrise ale vieții de până atunci a discipolului, în care sunt menționate toate faptele lui, greșelile și slăbiciunile, chiar și eventualale acțiuni criminale ale sale. Desigur, nu pentru a fi iertate, ci pentru a fi folosite în clipa potrivită împotriva lui. În alte grupări se aplică organizarea de ceremonii orgiastice în grup sau acte umilitoare – la care discipolul participă obligatoriu -, prin care i se nimicește personalitatea și se supune fără voință la dorințele „dascălului”. Paralel, i se induce victimei convingerea că, dacă va pleca din grupare, nu numai că va pierde bunurile dezvoltării sale spirituale, pe care i-o oferă conducătorul, ci se va primejdui să se compromită în ochii, nu numai a foștilor lui tovarăși de drum, ci și în ai celor ai săi și ai societății.

Alcătuitorul „mărturisirii” nu se referă în mod special la modurile și mijloacele constrângerii care se aplicau în această grupare. Vorbește numai de telefoanele ciudate care, potrivit confirmării „dascălului”, se făceau din partea „altora”, care „erau persoane ca și noi, care cunoaștem că sfârșitul lumii se apropie, dar erau de partea diavolului… Toți eram urmăriți de aceștia, care, fiind adoratorii diavolului, aveau poziții înalte și o putere reală cu care controlează masele umane”. Astfel gruparea este „loc de scăpare”, iar încorporarea și rămânerea în ea îi apără pe discipoli de pericolele venite din partea „diavolului”. Dacă pleacă din grupare, se primejduiesc și își trădează înalta lor menire pentru care au fost aleși, adică binele lumii.

Această stare de terorizare descrisă în cazul nostru, am putea spune că este caracteristica comună a metodelor care se aplică în diferitele grupări ale înșelării. Ceea ce probabil schimbă, sunt denumirile grupărilor și numele conducătorilor, iar uneori și principiile învățăturii lor, precum și direcția ideologiei lor.REVISTA DIALOG
Nr. 65
IULIE – SEPTEMBRIE 2011