Preot Ioan Istrati
Când aveam trei ani, mă jucam cu sora-mea prin curtea imensă de la Mădei, unde era tata preot. Ne făceam colibe din coceni de păpușoi, ne suiam în toți copacii, făceam beciuri în pământ etc.
Și deodată văzduhul s-a întunecat ca în miez de noapte și o ploaie uriașă s-a aruncat peste pământ. Potopul era nevăzut și asurzitor, ca o gură de iad ce vine de oriunde și se oprește nicăieri. Ne-am refugiat într-o bucătărioară de vară, împreună cu mama, tata era pe la Biserică. Priveam înfricoșați cum apa se ridică în coliba mică, iar noi stăteam pe pat și cântam din răsputeri Doamne al Puterilor, ștergându-ne lacrimile. Copacii se frângeau, vântul urla sălbatic. Din când în când, câte un trăsnet ne cutremura ființa până în adânc. Apa era la buza patului și noi cântam printre tunete, imnul scăpării de la moarte.
Și deodată ploaia s-a oprit, cerul a oftat de ușurare și un curcubeu superb s-a înstăpânit peste ținutul apelor. Și am multumit lui Dumnezeu. Și azi îmi amintesc perfect frica umedă care ne-a cuprins și miracolul iubirii lui Dumnezeu.
