Aşa cum am arătat, Papa Nicolae nu primise nici o scrisoare de la Patriarhul Fotie până în 860. Astfel, Nicolae nu ştia ceea ce se petrecuse la Constantinopol în momentul depunerii lui Ignatie şi alegerii lui Fotie. El ştia numai că profesorul Fotie era laic în momentul alegerii sale. Deşi canoanele din Apus opreau hirotoniile pripite, aceste canoane nu erau primite în Răsărit. De-a lungul istoriei, chiar şi în Apus s-a trecut câteodată pe deasupra canoanelor, în favoarea unor oameni de un merit deosebit şi în împrejurări de mare nevoie, precum s-a întâmplat cu Ambrozie al Mediolanului (339-397). De fapt, hirotonia lui Fotie nu era fără precedente dintre cele mai venerabile. Însă Nicolae voia să fie arbitrul suprem în aceste lucruri. În uneltirile sale împotriva domnitorilor apuseni papalitatea a folosit un document fals, alcătuit în cancelaria papală, aşa-numita Donaţie a lui Constantin, în care Sfântul Constantin împăratul (307-337), Cel întocmai cu Apostolii, ar fi donat, chipurile, cetatea Romei şi întregul imperiu apusean Episcopului Romei, Silvestru I (314-335).
Atât Donaţia lui Constantin cât şi Decretalele Pseudo-Isidoriene (57), care erau în cea mai mare măsură nişte falsuri, au fost făcute spre a întări autoritatea papală. Se susţinea că Donaţia lui Constantin, scrisă probabil pe la mijlocul veacului al VIII-lea, ar fi de la începutul veacului al IV-lea. Lucrarea descrie convertirea lui Constantin, botezul şi minunata tămăduire de lepră făcută de Papa Silvestru I. Se spune că, în semn de recunoştinţă, Constantin i-a dat Papei şi urmaşilor lui palatul împărătesc din Roma şi „cetatea Romei cu toate provinciile, districtele şi cetăţile Italiei şi ale ţinuturilor apusene (58).”
Cam prin anii 847-852, în regiunea din jurul oraşului Rheims au apărut Decretalele lui Isidor din Sevilla (cunoscute şi ca Decretalele Pseudo-Isidoriene) (59), în care se afirma că ar fi compilate de către un oarecare Isidor Mercator. Se spunea că documentul ar fi, chipurile, o culegere de hotărâri ale sinoadelor şi ale Papilor, de la Sfântul Clement Romanul (88-97) până în veacul al optulea. El acorda întreaga autoritate lumească şi bisericească Papilor Romei. Unele materiale erau autentice, dar cea mai mare parte erau contrafăcute. Decretalele îi arată pe Papi pretinzând autoritatea supremă încă de la început, îngăduind tuturor episcopilor să facă apel direct la Roma. Se limita autoritatea arhiepiscopilor, iar episcopii şi papii erau socotiţi liberi de orice control din partea stăpânirii lumeşti. Atât Donaţia lui Constantin cât şi Decretalele au fost folosite spre a întări pretenţiile papale. Se pretindea că fără Papa Romei nu se putea lua nici o hotărâre în Biserică.
Prin urmare, conform Papei Nicolae, fără Roma Creştinismul nici nu ar fi putut să existe.
Astfel, sprijinindu-se pe aceste documente, Papa Nicolae căuta să ia de la împăratul bizantin întreaga Italie de Sud, Sicilia şi întreaga Peninsulă Balcanică, dimpreună cu toate ţinuturile slave care abia începuseră a primi credinţa creştină de la Constantinopol.
Însă Nicolae avea să afle că, chiar dacă izbutise a supune un Apus neştiutor de carte, răsăritenii priveau cu dispreţ încercarea lui de a dobândi supremaţia asupra lor.
Note
57. Falsitatea acestor documente este recunoscută până şi de istoricii catolici. Vezi la Claudio Rendina, Papii. Istorie şi secrete, Editura ALL, Bucureşti, 2003, p. 273. (n. Apologeticum)
58. Kenneth Scott Latourette, A History of Christianity, vol. I: to A.D. 1500, Harper and Row Pub., NY, 1975, p.
341
59. Abatele Guettée, în cartea sa, Papalitatea schismatică, dă mai multe amănunte asupra Falselor Decretale:
„Din actele Sinodului de la Calcedon, din 451, se vede că Biserica avea deja un Codex canonum, o colecţie de legi ale Bisericii Universale. Mai multe din aceste legi sunt privite ca emanând de la înşişi apostolii. Sinoadele continuară opera apostolilor, iar când Biserica s-a bucurat de oarecare linişte, s-au adunat aceste legi respectabile, care formară baza disciplinei bisericeşti; şi fiindcă ele erau în greceşte în cea mai mare parte, se traduseră în latineşte, pentru uzul Bisericilor Apusene. La începutul secolului al VI-lea, Dionisie, supranumit cel Mic, călugăr la Roma, găsind această veche traducere defectuoasă, făcu o alta, după rugăminţile lui Iulian, administrator la [biserica] Sfânta Anastasia din Roma şi ucenic al papei Ghelasie. Dionisie colecţiona scrisorile papilor pe care le-a putut găsi în arhive şi publică în colecţia sa pe cele ale papilor Sirikie, Innokentie, Zosima, Bonifatie, Celestin, Leon, Ghelasie şi Anastasie, sub care trăia. Arhivele Romei nu posedau atunci nimic care să fi fost anterior lui Sirikie, adică sfârşitul secolului al patrulea. Isidor din Sevilla, la începutul secolului al şaptelea, porni a completa colecţia lui Dionisie cel Mic. El adăugă în ea canoanele câtorva sinoade naţionale sau provinciale, din Africa, Spania şi Frankia, ca şi scrisorile câtorva papi, fără a se urca mai sus de Damasie, care a murit în 384 şi care a fost predecesorul lui Sirikie. Colecţia lui Isidor din Sevilla începe prin canoanele sinodului de la Niceea. El s-a slujit de vechea traducere, iar nu de acea a lui Dionisie cel Mic, pentru canoanele greceşti. Colecţia sa a fost puţin cunoscută, şi nu se întâlneşte în istorie decât în 785, însă desfigurată şi adăugată cu fraze intercalate de către un falsificator necunoscut, dându-şi titlul de Isidor Mercator. Această colecţie conţinea, pe lângă piesele colecţiei lui Isidor din Sevilla, nişte Decretale pe care le atribuia papilor celor dintâi trei secole. Mai mulţi erudiţi au vrut a face din Isidor Mercator un scriitor deosebit de Isidor din Sevilla. Alţii pretind că acesta din urmă adăugase la numele său, din smerenie, pe acela de Peccator, de unde s-ar fi făcut Mercator. Oricum ar fi, cei mai buni critici ultramontani [iezuiţi], precum şi galicani, convin că Decretatele, atribuite papilor celor dintâi secole în colecţia lui Isidor Mercator, sunt false. (…) Ultramontanii nu pot susţine făţiş aceste Decretale ca adevărate, căci s-a demonstrat până la evidenţă că ele au fost fabricate în parte din vechi canoane, amestecate cu câteva extrase din scrisorile papilor din secolele al patrulea şi al cincilea, în ele s-au regăsit pasaje întregi, mai ales din Sfântul Leon şi din Sfântul Grigorie cel Mare. Totul este inserat într-o limbă latină proastă, care chiar pentru cel mai slab erudit are toate caracterele stilului secolelor al optulea şi al nouălea. Colecţia lui Isidor Mercator a fost mai cu seamă răspândită de Riculf, arhiepiscop de Maienţa, care s-a suit pe acest scaun în 787; din cauza aceasta mai mulţi critici au pretins că colecţia apăruse mai întâi la Maienţa, şi chiar că Riculf i-ar fi autorul. Fost-au Falsele Decretale fabricate în Spania, în Germania, sau la Roma? Nu sunt decât probabilităţi în privinţa aceasta. Cele mai vechi copii ne spun că Ingelramn din Metz a fost acela care a adus colecţia la Roma cu ocazia unui proces susţinut acolo în 785; însă alte copii ne spun că papa Adrian a fost cel care, cu această ocazie, remise lui Ingelramn colecţia, la 19 Septembrie 785. Sigur este că la Roma se găseşte cea dintâi menţiune despre dânsa. Cu toate acestea, Adrian ştia că ele erau false, fiindcă cu zece ani mai înainte el dăduse lui Carol cel Mare o colecţie de canoane, care nu era alta decât cea a lui Dionisie cel Mic. Falsele Decretate fură atât de bine răspândite în Apus, încât ele fură primite pretutindeni, şi cu deosebire la Roma, ca autentice. (…) Toţi ştiu că de la căderea Imperiului Roman cea mai mare parte din popoarele occidentale fură esenţial modificate prin invazia unor noi popoare; că Biserica s-a resimţit profund de această schimbare; că studiile fură părăsite şi că din secolul al şaptelea cea mai de plâns ignoranţă a domnit în Bisericile Apusene. Episcopii Romei începură de pe atunci a se amesteca direct în guvernământul Bisericilor particulare, ce se găseau adeseori în mâinile unor cuceritori de abia creştini. Ei trimiseră misionari pentru a lucra la convertirea popoarelor cotropitoare; şi aceşti misionari, ca sfântul Bonifatie din Maienţa, păstrau papilor carii îi trimiseseră simţămintele unor discipoli către învăţătorii lor. Bisericile nou întemeiate de ei rămâneau credincioase acestor simţăminte. N-ar fi deci nicidecum de mirare ca fabricatorul Falselor Decretate să se fi găsit la Maienţa sau în împrejurimi: el a compus această operă cu nişte fragmente din Sinoade şi din Părinţi, şi a adăugat dispoziţii care se găsesc în perfectă armonie cu uzul scaunului Romei la finele secolului al optulea şi pe care i le-a inspirat Roma. Această coincidenţă, unită cu ignoranţa ce domnea atunci, explică deja îndeajuns felul cum Falsele Decretale putură fi admise fără reclamaţie- scaunul Romei uzând de toată influenţa sa pentru a le răspândi. Fiindcă cea mai mare parte din Biserici erau obişnuite de două secole a simţi autoritatea episcopilor Romei, ele primiră fără a le controla nişte documente ce păreau a nu fi decât consacrarea acestei autorităţi. Falsele Decretale nu creară deci nicidecum un drept nou pentru Bisericile Apusene; ele veniră numai a sprijini regimul care, graţie dezordinilor sociale, fu creat de papii înşişi. (Papalitatea schismatică, traducere de Iosif Gheorghian, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, pp.
273-276.) [Vezi şi ediţia electronică disponibilă în colecţia Apologeticum, http://apologeticum.net ]
Extras din VIAŢA ŞI NEVOINŢELE CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU FOTIE CEL MARE – Patriarhul Constantinopolei, Ediţie electronică – APOLOGETICUM, 2006.
