Trăia odată un credincios vestit pentru viaţa lui austeră. Într-o zi, aflându-se în faţa altarului, L-a chemat pe Dumnezeu, zicându-i:
– Doamne, aş fi în stare să fac orice, absolut orice, din dragoste pentru Tine. Supune-mă la orice încercare şi vei vedea că spun adevărul.
– Ia un vas, i-a spus un glas îngeresc, umple-l cu untdelemn, pune-l pe cap, străbate piaţa şi apoi oraşul, stradă cu stradă, şi întoarce-te, dar bagă de seamă, să nu iroseşti niciun strop de untdelemn.
Omul a umplut vasul, l-a aşezat pe cap şi a pornit cu braţele întinse în echilibru, rostind la tot pasul: „niciun strop să nu se irosească!”. Era zi de târg şi bărbatul a străbătut întreg oraşul, stradă cu stradă, fără să piardă niciun strop de untdelemn.
Mulţumit s-a întors şi a aşezat vasul la biserică. A luat icoanele drept martore a izbânzi sale, dar tăcere. Şi în zilele următoare icoanele au rămas mute. Cuprins de disperare, omul, cu capul pe genunchi, plângea amar şi repeta printre suspine: „şi totuşi niciun strop nu s-a irosit”.
Atunci s-a auzit un glas iarăşi:
– La ce-mi trebuie Mie untdelemnul tău, omule? Ce să fac eu, Dumnezeu, cu un vas cu untdelemn? De câte ori, în timp ce purtai vasul pe cap, de câte ori, omule, te-ai gândit la Mine? Niciodată!
Cu adevărat, omul se gândise numai la untdelemn.
– Mai bine ai fi răsturnat vasul şi te-ai fi gândit la Mine, cu iubire. Lasă de-o parte încercările, care te fac vestit, şi iubeşte-Mă cu adevărat.
