Lumea merge urât astăzi, pentru că toţi spun mari „adevăruri”, care însă nu corespund cu realitatea. Cuvintele dulci şi marile adevăruri au valoare atunci când ies din guri adevărate şi prind rădăcină numai în oamenii binevoitori şi în cei care au minte curată.
– Părinte, există sinceritate lumească şi sinceritate duhovnicească?
– Da, desigur. Sinceritatea lumească este fără discernământ.
– Adică cineva vorbeşte şi când trebuie şi când nu?
– Pe lângă aceasta, adevărul este adevăr, dar dacă vreodată spui adevărul fără discernământ, acesta nu mai este adevăr. De pildă, este adevărat că este bolnav mintal cutare. Dar dacă mergi şi îi spui aceasta, nu-l foloseşti. Sau altul spune: „Ca să fiu sincer, mă voi duce şi voi păcătui în piaţă”. Aceasta nu este sinceritate. Cel ce are mult discernământ are şi dragoste nobilă, jertfire de sine şi smerenie. Unul ca acesta chiar şi adevărul cel amar îl spune cu multă simplitate şi îl îndulceşte cu bunătatea sa, zidind astfel foarte eficace prin cuvintele sale dulci, precum medicamentele amare folosesc mai mult decât siropurile dulci.
Atunci când se foloseşte fără discernământ, adevărul poate face şi crimă. Unii acţionează în numele adevărului şi fac crime. Când cineva are sinceritate fără discernământ, poate face un rău îndoit, mai întâi în el însuşi şi apoi în ceilalţi, pentru că această sinceritate nu are milă. Cine vrea să fie cu adevărat sincer, să înceapă mai întâi să fie sincer cu el însuşi, pentru că de aici începe sinceritatea duhovnicească. Când cineva nu este sincer cu sine însuşi, îşi bate joc şi se nedreptăţeşte numai pe sine. Dar când se comport fără sinceritate faţă de alţii, atunci păcătuieşte de moarte, pentru că îşi bate joc de ceilalţi.
– Părinte, se poate mişca cineva astfel din simplitate?
– Ce simplitate? Unde ai aflat simplitate într-un astfel de om! Dacă este copil, va avea simplitate. Dacă este sfânt, va avea simplitate. Dacă este mare şi nu este întârziat mintal, dar se mişcă aşa, va fi diavol.
– Şi cum se simte acesta?
– Ca într-un adevărat iad. Dintr-o ispită intră într-alta. Mereu are ispite.
– Părinte, nu trebuie să se poarte cineva cu onestitate?
– Dreptatea, aşa cum o folosesc mulţi, are un duh juridic. „Sunt onest”, spun unii, vestesc de pe acoperişuri[1], şi îl fac pe celălalt de râs, dar în cele din urmă se fac ei înşişi de râs.
[1] Vezi Lc. 12, 3.
Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
