– Părinte, ce este dreptul?
– Dreptul este logică lumească. Omul, cu cât este mai lumesc, cu atât socoate că are mai multe drepturi; cu cât este mai duhovnicesc, cu atât are mai puţine drepturi. Monahul îndeosebi are numai obligaţii; nu are drept la nimic. Vreau să spun că nu trebuie să aibă pretenţie de la nimeni şi pentru nimic. Faptul de a cere monahul drepturi în această viaţă, din moment ce s-a lepădat de toate pentru dragostea lui Hristos, este cu desăvârşire greşit. Făcând aşa, el ocărăşte pe Hristos şi monahismul. Mirenii au multe drepturi, dar sunt mireni. Drepturile monahului, dar şi ale omului duhovnicesc, le ţine Hristos pentru cealaltă viaţă.
Astăzi dreptul apare aproape la toţi tinerii, încă şi la monahii tineri. Unii monahi tineri nu ştiu nici de ce s-au făcut monahi şi nici ce înseamnă monahismul, de aceea au un drept, un duh lumesc, o logică ciudată, o dreptate omenească în toate direcţiile. Această dreptate omenească a izvorât din duhul european şi a intrat şi în monahism.
În călugăria de astăzi de multe ori întâlneşti acest duh: „Nu-l vatăm pe aproapele, nu vreau să mă vatăme. Nu-l nedreptăţesc, sunt în regulă”. „Mi-am făcut treaba mea, spun unii. Am ajutat acolo, am terminat. Sunt în regulă. Cealaltă treabă nu este a mea, am plecat. Mă duc la chilie să-mi fac cele duhovniceşti”. Nu cercetează dacă celălalt este bolnăvicios sau îl doare capul şi nu poate lucra sau lucrează mai puţin pentru că este după priveghere şi este mai obosit. Sau spun: „Porţia aceasta este a mea, mie mi se cuvine”, şi nu cercetează dacă celălalt este mai slab sau dacă organismul său consumă mai mult şi are trebuinţă de mai multă mâncare. Şi deşi se află într-un mediu duhovnicesc, totuşi au o mentalitate lumească şi devin astfel nişte mireni consecvenţi. Ştii ce înseamnă să vezi oameni duhovniceşti înfruntând lucrurile lumeşte? Mai mult sau mai puţin, la mulţi monahi am observat următoarele: ţin postul, fac rugăciune, merg la slujbe, la ascultare. Poartă îmbrăcăminte monahală, au program călugăresc, dar modul în care abordează realităţile este lumesc, în loc să fie duhovnicesc, deoarece caută să nu li se spună vreun cuvânt, căci prin aceasta se socot nedreptăţiţi. Adică se află în cadrul dreptăţii lumeşti şi de multe ori nici acolo nu ajung. Hai acum de încearcă să te înţelegi duhovniceşte cu unii ca aceştia. Aceştia le rânduiesc pe toate, astfel ca să nu se mai ostenească Hristos cu ei la sfârşit să facă… socoteli. Deşi Hristos supraveghează pe fiecare: cât este de nedreptăţit, cât se jertfeşte, şi-l va răsplăti potrivit cu acestea, ei vor să-şi întocmească singuri socoteala lor.
Sunt supărat din pricina mentalităţii actuale pe care o văd la unii monahi tineri. O dreptate omenească. Cum să încapă dreptatea omenească în viaţa duhovnicească? Nici măcar în viaţa lumească nu o scoţi la capăt adesea cu dreptatea omenească; cu atât mai mult în cea duhovnicească! Când eram în viaţa de obşte, toţi căutau cum să facă vreo jertfă. La lucru, la masă, în toate exista acest duh: se gândeau mai întâi la celălalt, şi de aceea trăiau încă de aici Raiul. Era, de pildă, cineva la trapeză? Acesta căuta să mănânce mai puţin, ca să rămână mai mult pentru aproapele. Şi slab de ar fi fost acela, tot nu se uita la aceasta. Nu căuta să vadă cine este celălalt. Se jertfea. Nici nu spunea: „O să-i facă rău dacă va mânca mai mult”. Din clipa în care monahul caută să nu fie nedreptăţit, să nu se ostenească prea mult, să nu se piardă osteneala lui, este ca şi cum nu ar crede că există Dumnezeu, că există altă viaţă, Judecata viitoare şi răsplătirea dumnezeiască. Şi chiar dacă lucrează puţin mai mult, nici aceasta nu se pierde. Numai osteneala animalelor se pierde. Şi ele, sărmanele, cu toate că se chinuiesc din pricina noastră – după călcarea poruncii de către cei întâi-zidiţi şi făptura suspină împreună cu omul – totuşi se jertfesc pentru noi. Este înfricoşător! Vedeţi, animalele sălbatice, atunci când sunt rănite de vânători, cât suferă! Secătuite, cu picioarele rupte, să nu poată alerga, sfâşiate de animalele cele mai mari, mâncate, şi să nu aibă nicio răsplată! Omul, dacă nu le înţelege pe acestea, nu este om. De aceea Dumnezeu i-a dat minte ca să lucreze cu ea în mod corect şi să-şi afle drumul său. Nu vă spun să vă omorâţi cu osteneala, ci să existe mărime de suflet.
– Adică, Sfinţia Voastră, Părinte, vreţi ca să ne salte inima, să râvnească spre a-l odihni pe celălalt?
– Da, pentru că atunci când cauţi să-l odihneşti pe celălalt şi te laşi pe tine cu totul în mâinile lui Dumnezeu, nu oboseşti. Iar dacă oboseşti şi spui că ai obosit, s-a dus, ai pierdut plata. Ce, te va plăti Hristos pentru lucruri netrebnice? Nu, ci mai degrabă te va pălmui.
Căutaţi să procedaţi astfel cât mai mult puteţi. Aceasta este lucrarea duhovnicească pe care trebuie s-o faceţi. Chiar de v-aţi şi nevoi, nu vă este de folos, pentru că, de nu face cineva lucrarea aceasta, lucrează în altă frecvenţă, diferită de cea a lui Dumnezeu. După aceea toate se pierd, şi metaniile, şi postirile… Nu spun ca să nu se facă şi acestea, dar să nu creadă cineva că este în regulă dacă le face numai pe acestea.
* Cuvântul „drept” în limbaj monahal arată tendinţa monahului de a se îndreptăţi pe sine şi pretenţia de a-şi satisface orice dorinţă lăuntrică a sa.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
