– Părinte, mulţi ne spun: „Aici trăiţi ca în Rai”.
– Să vă rugaţi să nu pierdeţi celălalt Rai. Eu aş fi preferat ca mirenii să fie impresionaţi de sporirea voastră duhovnicească fără că voi să fi priceput aceasta – din pricina sporirii voastre duhovniceşti – şi fără ca voi să o fi urmărit, ci aceasta să se fi făcut de la sine, lăuntric şi fireşte. Străduiţi-vă să nu vă pierdeţi în lucruri fără folos, ca să nu pierdeţi pe Hristos. Pe cât puteţi, străduiţi-vă să dobândiţi conştiinţa monahicească. Trăiţi duhovniceşte ca nişte monahii şi nu uitaţi pe Hristos, ca şi El să-şi aducă aminte de voi. Scopul meu nu este să vă mâhnesc, ci să vă ajut, să vă sprijin. încercaţi să distingeţi duhul lumesc – care, atunci când intră în monahism, mâhneşte pe însuşi Hristos – şi să-l lepădaţi ca pe un duh străin.
Din păcate, duhul lumesc a intrat şi în multe mănăstiri, pentru că unii părinţi „duhovniceşti” ai epocii noastre canalizează monahismul pe făgaşul lumesc şi nu povăţuiesc sufletele în duhul patristic al Harului. Văd un duh antipatristic care predomină astăzi în mănăstiri. Să nu primească bunul, patristicul, adică să nu trăiască patristic, ci să niveleze înălţimile duhovniceşti în numele ascultării, al tăierii voii şi să-şi facă voile lor lumeşti care le convin. în felul acesta nu sporesc, pentru că au închinoviat cu ei şi ispita, duhul lumesc. Nu avem dreptul să explicăm poruncile lui Dumnezeu precum ne convine, nici monahismul nu avem dreptul să îl prezentăm precum vrem noi. Altceva este să ne recunoaştem slăbiciunile noastre şi să cerem, cu smerenie, mila lui Dumnezeu. Cel mai mare rău, după părerea mea, este faptul că unii consideră acest duh lumesc drept sporire. În timp ce ar fi trebuit să îl simtă drept o cădere şi să-l vomite, ca să se curăţească duhovniceşte şi să vină îndată Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este Cel ce sfinţeşte, vesteşte şi sprijină sufletele.
Sunt şi unii care spun: „Trebuie să ne arătăm civilizaţia noastră”. Care civilizaţie să arătăm? Civilizaţia lumească? Noi, monahii, trebuie să arătăm civilizaţia noastră duhovnicească, sporirea duhovnicească. Dar unde este sporirea noastră duhovnicească? Să nu-i întrecem pe mireni în propăşirea lumească. Acest progres lumesc îi chinuie şi pe mireni, cu atât mai mult pe monahi? Noi trebuia să înaintăm atât de mult duhovniceşte, încât să dorească să facă ceva şi mirenii. Dacă noi facem ceea ce face un mirean foarte duhovnicesc, nici asta nu ne ajută, căci avem ca pildă un mirean foarte duhovnicesc. Monahul nu trebuie să aibă ca scop să prezinte o evoluţie lumească. Aceasta este ocară pentru monahism. Monahul care gândeşte lumeşte, se vede că şi-a greşit drumul. Deşi a început pentru Hristos, de acum sufletul lui merge spre lume. Evoluţia lumească, atunci când este considerată progres, duce monahismul la descompunere duhovnicească.
Câte lucruri nu se pierd şi în monahism, precum se pierd şi în lume: cinstea, respectul, care sunt numite depăşite. De aceea mă doare şi mă sufoc. Îmi vine să iau munţii. Unul care n-a trăit ceva mai înalt, nu se mâhneşte atât de mult pentru viaţa duhovnicească ce o trăiește în felul lui. Însă pentru altul ce este nevoit să trăiască în felul acesta, ştiţi ce chin este? Dacă m-ar fi învrednicit Hristos să fi trăit monahiceşte, aşa cum aş fi vrut şi să fi murit de tânăr, aş fi considerat că aş fi murit în prima linie. Merită să murim acum, să mărturisim, să facem o jertfă, numai ca să nu fie huliţi Sfinţii Părinţi.
Nu ne gândim puţin la Cuvioşii Părinţi pe care-i citim mereu, unde au trăit şi cum au trăit? Domnul a spus: Vulpile au vizuini, dar Fiul Omului nu are unde să îşi plece capul. Înfricoşător! Şi uită-te cum au încercat unii să-L imite pe Hristos în peşteri. Au simţit bucuria lui Hristos, pentru că au urmat lui Hristos în toate. Toată dorirea lor era acolo. Sfinţii Părinţi au făcut din pustie petrecere duhovnicească, dar astăzi noi o facem petrecere lumească. Biserica lui Hristos pleacă în pustie ca să se mântuiască, iar noi facem pustia petrecere lumească, ca să se smintească oamenii şi să nu se folosească, iar apoi să nu aibă de ce să se prindă. Acest mare pericol îl văd în anii aceştia grei pe care îi străbatem. Deşi pentru acest motiv ar trebui să trăim astăzi mai călugăreşte ca să câştigăm puteri dumnezeieşti, din păcate ne schimbăm din pricina duhului lumesc şi ne slăbănogim. Adică izgonim duhul şi rămâne stârvul.
Astăzi există monahi care trăiesc monahismul pe dinafară. Nu fumează, trăiesc simplu, citesc Filocalia, vorbesc numai din Sfinţii Părinţi. Adică aşa precum în lume cei ce nu spuneau minciuni, îşi făceau semnul Crucii, mergeau la Biserică, iar când au crescut, luau aminte la petrecerea lor morală şi credeau că aceasta este totul, tot astfel se petrec lucrurile şi în unele mănăstiri şi mirenii sunt atraşi acolo. Dar când îi cunosc, văd că aceştia nu diferă de mireni, deoarece păstrează tot duhul lumesc. Dacă ar fi fumat, ar fi citit ziare, ar fi vorbit despre politică, i-ar fi evitat ca pe nişte mireni şi nu s-ar fi vătămat monahismul.
Când monahul slăbeşte duhovniceşte, atunci cu ce îl va folosi pe mirean? Alcoolul, dacă lăsăm sticla destupată, îşi pierde toată tăria. Nici microbi nu mai omoară, nici flacără nu mai face când îl aprinzi. Iar dacă îl pui în lampă, va arde şi fitilul. Tot astfel şi monahul, dacă nu ia aminte, alungă Harul dumnezeiesc şi îi rămâne după aceea numai schima. Este ca alcoolul ce şi-a pierdut tăria sa. Nu îl poate arde pe diavol. „Lumina monahilor sunt îngerii, iar lumina mirenilor sunt monahii” . Nici lumină nu mai este după aceea. Ştiţi cât de mult distruge cugetarea lumească? Dacă pleacă duhovnicescul din monahism, nu rămâne nimic. Pentru că dacă sarea se va strica, nu va fi bună nici pentru îngrăşământ. Gunoaiele se fac îngrăşământ, în timp ce sarea nu se face. Dacă o pui la rădăcina unei plante, o va arde. Astăzi suntem într-o epocă în care monahismul trebuie să strălucească. În această putreziciune este nevoie de „sare”. Dacă mănăstirile nu au cugetare lumească, ci o stare duhovnicească, aceasta va fi cea mai mare ofrandă a lor adusă societăţii. Nu vor trebui nici să vorbească, nici altceva să facă, căci vor vorbi cu viaţa lor. De aceasta are nevoie lumea astăzi.
Aţi văzut şi catolicii unde au ajuns? Îmi aduc aminte că acum câţiva ani, când eram la Mănăstirea Stomiu, la Koniţa, mi-a adus cineva o bucată de ziar în care scria: „Trei sute de călugăriţe au protestat: de ce să nu vadă şi ele un film la cinema? De ce îmbrăcămintea lor să fie până jos şi nu până la genunchi?”. Atât de mult m-am înverşunat când am citit aceasta, încât am spus: „Dar pentru ce vă mai faceţi totuşi călugăriţe?”. Şi la urmă scria că toate şi-au lepădat rasele. Dar după cum gândeau, le aveau lepădate de mai înainte. Odată am văzut o călugăriţă catolică ce nu se deosebea cu nimic de o mireancă. Făcea, chipurile, lucrare misionară şi era complet… ca unele din fetele cele foarte moderne. Să nu îngăduim şi la noi duhul acesta european; să nu ajungem şi noi acolo.
– Părinte, mi se pare greu să mă dezbar de cugetarea lumească.
– Nu este greu; e nevoie de trezvie. Să cugeţi mereu ceea ce spunea Marele Arsenie: „De ce ai ieşit?… ” . Noi uităm de ce am venit la mănăstire. Mai mult sau mai puţin, toţi începem bine, dar nu sfârşim bine, deoarece uităm de ce am mers la mănăstire.
– Aţi spus, Părinte, că duhul lumesc intră în monahism şi se pierde râvna duhovnicească. Se va păstra, oare, duhul adevărat al monahismului?
– Este o furtună; nu va lăsa Dumnezeu.
– Părinte, gândul mă întreabă: „Mai există vieţi de obşte care să călătorească duhovniceşte?”
– Aceasta mai lipsea, să nu mai existe. Atunci ne-ar fi dus Maica Domnului pe toţi laolaltă în puşcărie… Există monahi care trăiesc foarte duhovniceşte, fără zgomot. Există suflete (n.tr. virtuoase) în fiecare mănăstire, în fiecare mitropolie etc. Acestea sunt cele care înduplecă pe Dumnezeu şi pentru care El încă ne mai rabdă.
Extras din Cu durere și dragoste pentru omul contemporan – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
