Apostol 1 Corinteni 9, 2- 12
Fraţilor, voi sunteţi pecetea apostoliei mele în Domnul. Apărarea mea către cei ce mă judecă aceasta este: N-avem, oare, dreptul să mâncăm şi să bem? N-avem, oare, dreptul să purtăm cu noi o femeie soră, ca şi ceilalţi apostoli, ca şi fraţii Domnului, ca şi Chefa? Sau numai eu şi Barnaba nu avem dreptul de a nu lucra? Cine slujeşte vreodată, în oaste, cu solda lui? Cine sădeşte vie şi nu mănâncă din roada ei? Sau cine paşte o turmă şi nu mănâncă din laptele turmei? Nu în felul oamenilor spun eu acestea. Nu spune, oare, şi Legea acestea? Căci în Legea lui Moise este scris: «Să nu legi gura boului care treieră». Oare de boi se îngrijeşte Dumnezeu? Sau în adevăr pentru noi zice? Căci pentru noi s-a scris: «Cel ce ară trebuie să are cu nădejde, şi cel ce treieră, trebuie să treiere cu nădejdea că va avea parte de roade». Dacă noi am semănat la voi cele duhovniceşti, este, oare, mare lucru dacă noi vom secera cele pământeşti ale voastre? Dacă alţii se bucură de acest drept asupra voastră, oare nu cu atât mai mult noi? Dar nu ne-am folosit de dreptul acesta, ci toate le răbdăm, ca să nu punem piedică Evangheliei lui Hristos.
Evanghelia Matei 18, 23- 35
Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemănatu-s-a Împărăţia Cerurilor omului împărat care a hotărât să facă socoteala cu slugile sale. Şi, începând să facă socoteala, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar, neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia lui și copiii şi toate câte are, ca să se plătească datoria. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Stăpâne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot! Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieșind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el și care-i datora o sută de dinari. Și, punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator! Deci, căzând cel ce era slugă ca și el, îl ruga zicând: Mai îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti! Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte mult şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă fiecare dintre voi nu va ierta greșelile fratelui său, din toată inima.
Sfântul Nicolae Velimirovici
Am recitit în seara aceasta (rostită în 4 martie 1984) din Sfânta Evanghelie cuprinzătoarea parabola a datornicului nemilostiv, care datora stăpânului său zece mii de talanţi. În bani de-ai noştri ar veni cam cinci milioane de lei (evaluare ce aparţine Părintelui Sofian, dânsul ţinând cont de cursul leului de atunci).
Stăpânul său l-a iertat. A fost destul ca sluga aceasta să ceară o mica îngăduinţă stăpânului său şi acesta, cu bunătate negrăită, i-a iertat toată datoria. Dar nu se uscaseră bine lacrimile cu care ceruse omul îndurare de la stăpânul său şi întâlneşte pe cale pe unul dintre mărunţii lui datornici, care îi datora o suma foarte mică- o sută de dinari- o sută de lei. I-a pus mâna în gât să-l sugrume, strigându-i cu răutate: „Plăteşte-mi ce eşti dator” (Matei 18, 28). Lui i se iertaseră definitiv milioane, iar el, pentru o sută de lei, este gata să-şi sugrume confratele.
Când auzim o asemenea istorie ne umplem de revoltă faţă de purtarea cu totul lipsită de omenie a celui căruia i s-a iertat atât de mult, iar el nu vrea să ierte nimic. Dar să nu ne grăbim să-l osândim prea mult pe acel om fără pic de omenie, pentru că ne osândim pe noi înşine. Căci şi noi ne purtăm la fel cu semenii noştri. Istorioara din Sfânta Evanghelie este o parabolă în care datornicul cu zece mii talanţi poate fi oricare dintre noi- dator cu păcate multe faţă de Dumnezeu, iar stăpânul care iartă datoria este Dumnezeu. Cel dator cu o sută de dinari este oricare dintre semenii noştri. Datornicul hain, căruia i s-a iertat tot, iar el nu vrea să ierte mica datorie a neputinciosului său datornic, ne reprezintă pe fiecare dintre noi, cărora Dumnezeu ne iartă tot, iar noi nu vrem să iertăm nici cea mai mică jignire din partea aproapelui nostru.
Prin această parabola Mântuitorul lărgeşte înţelesul cuvintelor din rugăciunea Tatăl nostru în care zicem: „…şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12). Noi ne rugăm zilnic cu această rugăciune şi rostim zilnic şi această a cincea cerere din Tatăl nostru, dar nu ştim în ce măsură această cerere „şi ne iartă”, legată de afirmaţia noastră „precum şi noi iertăm”, nu este mai degrabă o osândă pe care noi înşine ne-o cerem de la Dumnezeu, pentru că noi ne purtăm adeseori faţă de semenii noştri ca datornicul neomenos din parabolă: deşi ni se iartă mult, noi nu iertăm deloc sau foarte puţin; în schimb cerem cu neobrăzare să fim iertaţi mereu, ca şi cum Dumnezeu n-ar vedea şi n-ar cunoaşte făţărnicia şi rautatea noastră.
Dar de ce suntem datori să iertăm?
Sfinţii Părinţi ne spun că iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cine nu poate să ierte, acela nu poate să iubească. Cine nu poate iubi pe oameni nu poate iubi pe Dumnezeu. Iar ca să putem iubi pe Dumnezeu, trebuie să fim împăcaţi cu semenii noştri. Deci, trebuie să iertăm, ca să putem trăi în bună înţelegere şi cu semenii şi cu Dumnezeu, pentru că noi, oamenii, nu putem trăi izolaţi în societate. Avem nevoie unul de altul.
Aşa cum fraţii dintr-o familie, funcţionarii dintr-un birou sau muncitorii dintr-o secţie a unei fabrici au nevoie să comunice unii cu alţii, în diferite momente din viaţa lor, aşa fiecare dintre noi avem nevoie să comunicăm cu celălalt, închipuiţi-vă, însă, că toţi aceştia, pe care i-am numit fraţi, funcţionari ori muncitori, ar fi certaţi între ei, pentru că din diferite motive şi-ar fi spus cuvinte jignitoare unii altora sau cineva dintre ei ar fi semănat vrajbă şi ură. Fiind certaţi, toţi tac. Muncesc cu ciudă. Se ceartă în gând. Clocotesc de mânie. Iar din când în când răbufnesc certuri, insulte, ameninţări şi chiar bătăi până la sânge şi până la crimă. O asemenea viaţă este cumplit de apăsătoare: o viaţă de chin, o viaţă de iad. Sunt familii în care soţii se urăsc şi nu vorbesc între ei cu săptămânile. Sunt fraţi ori rude care au fost în bune relaţii o vreme, iar apoi, din cauza unor intrigi sau a unor cuvinte jignitoare, s-au certat şi, în loc să se împace cât mai repede, au tăcut şi unii şi alţii şi supărarea şi duşmănia s-a adâncit şi s-a învechit şi le vine foarte greu să se mai împace.
Sunt vecini certaţi între ei, care nu vorbesc unii cu alţii zeci de ani, iar când se întâlnesc fără voia lor, nu ştiu încotro să se uite ca să nu se vadă unii pe alţii. Mă întreb: asemenea oameni, care de obicei sunt creştini şi au nevoie şi de Dumnezeu, cum pot să se roage şi cum pot să ceară iertare de la Dumnezeu, dacă ei nu se pot ierta între ei?
Omeneşte vorbind, mai uşor este să te răzbuni şi să loveşti, decât să te stăpâneşti şi să ierţi. Dar a te răzbuna şi a lovi dovedeşte slăbiciune şi neputinţa de a-ţi stăpâni instinctele josnice ale firii omeneşti. A te stăpâni şi a ierta este o dovadă de mărinimie sufletească şi o dovadă că în tine locuieşte Duhul lui Dumnezeu Care este Duhul păcii. Cine se poate stăpâni la vreme, nu răspunde cu rău la rău şi uită jignirea, a smuls din rădăcină orice urmă de vrajbă şi răutate. Pentru că cel iertat, în fond, se simte umilit şi ruşinat şi nu mai îndrăzneşte să mai spună cuvinte grele ori să mai urască. Sunt însă cazuri când dintre doi împricinaţi deopotrivă de vinovaţi unul faţă de altul, la un moment dat unul se umileşte şi cere iertare celuilalt, însă acela nici nu vrea să audă de iertare.
Ce se poate face într-o asemenea împrejurare? În loc să răspund direct, am să vă citesc mai întâi o întâmplare petrecută în vechime la o mănăstire din Egipt, întâmplare pe care am copiat-o din cartea numită Pateric. Iată ce se spune în această carte: că un frate oarecare avea scârbă asupra altui frate. Adică erau certaţi unul cu altul, dar acel frate, vrând să-şi ceară iertare, s-a dus să se împace cu dânsul. Deci, bătând el în uşa fratelui, acela n-a vrut nicidecum să-i deschidă şi să-l primească. Iar el, când a văzut că nu-i deschide, s-a mâhnit şi mai mult şi, mergând la un bătrân, i-a spus ce a păţit, cum s-a dus să-şi ceară iertare şi să se împace cu acel frate, care nu numai că nu l-a primit ca să stea de vorbă cu el, dar nici uşa nu i-a deschis. Iar bătrânul i-a zis: „Caută, fiule, şi-ţi ia seama că poate ai vreun gând în inima ta, cum că tu nu eşti cu nimic vinovat şi nu i-ai făcut niciun rău, ci el ţi-a făcut rău şi numai el este vinovat. Şi aşa pe tine te îndreptăţeşti, iar pe el îl învinovăţeşti. Dacă este aşa, să ştii, frate, că pentru aceea nu-i dă lui Dumnezeu îndemnare să-ţi deschidă şi să te primească, pentru că nu mergi la dânsul cu adevăr de pocăinţă, ci cu făţărnicie. Ci, mergi şi pune în inima ta cum că nu numai el a greşit, ci şi tu eşti vinovat, iar pe dânsul, dacă se poate, să nu-l învinovăţeşti. Şi aşa Dumnezeu îi va da lui îndemnare şi umilinţă şi se va smeri şi se va împăca cu tine”. Auzind acestea, fratele s-a umilit în inima lui şi, făgăduind că va face după cuvântul bătrânului, s-a dus iarăşi cu smerenie la acel frate care era supărat pe el, să se roage să-l ierte. Bătând la uşa chiliei, îndată a auzit acela şi i-a deschis lui şi mai înainte de a se închina el şi a-şi cere iertare, acela s-a închinat lui cu smerenie, zicând: „iartă-mă, frate, că te-am supărat pe tine”. Şi aşa, cu dragoste şi din tot sufletul sărutându-se unul cu altul, s-a făcut mare bucurie între dânşii.
Prin aceasta istorisire simplă, suntem îndemnaţi ca, dacă cineva dintre noi are un asemenea duşman, care nu vrea să-l ierte, să facă aşa cum a făcut acel frate, care a urmat sfatul bătrânului. Adică, să nu învinuim numai pe acela pe care îl numim duşman, ci să ne căutam şi partea noastră de vină. Şi, dacă suntem cinstiţi cu noi înşine, ne vom aduce aminte că şi noi i-am făcut vreun rău şi noi l-am jignit sau l-am vorbit de rău către alţii, sau i-am pricinuit vreun necaz pe care noi l-am uitat, dar el îl ţine minte. Aşa ne sfătuiesc şi Părinţii cei sfinţi, ca în toate faptele noastre „să ne smerim şi noi, defăimându-ne şi ocărându-ne pe noi înşine şi descoperind şi vădind înaintea lui Dumnezeu păcatele noastre, nu ale fratelui nostru”. Făcând aşa vom dobândi o deosebită pace în noi înşine. Şi mai spun bătrânii că dacă cineva nu vrea sau nu poate să ierte sau să se împace cu semenul său, unul ca acela va fi părăsit de ajutorul şi de darul lui Dumnezeu.
În legătură cu asemenea cazuri, am să vă citez în continuare un alt cuvânt, chiar dacă unora vă este cunoscut. Se spune că în vremea prigoanelor împotriva creştinilor, când păgânii chinuiau şi omorau pe creştini pentru credinţa lor în Hristos, atunci au prins şi pe doi creştini, care aveau vrajbă între dânşii, şi i-au aruncat în temniţă, urmând ca a doua zi să-i scoată, să-i chinuiască şi să-i omoare. Aflându-se ei în temniţă pentru aceeaşi credinţă în Hristos dar fiind certaţi mai de multă vreme unul cu altul, acum unul dintre ei, umilindu-se în inima lui, a zis celuilalt: „Frate, iată mâine ne vor scoate la judecata lor şi ne vor chinui şi ne vor omorî şi vom merge către Domnul. Pentru aceea, dar, vrajba şi pizma ce a fost şi este acum între noi se cade să o lăsăm, să ne împăcăm şi să ne iertăm unul pe altul acum, mai înainte de moartea noastră, ca, fiind curaţi, să primim chinurile şi moartea pentru credinţa şi dragostea noastră în Hristos şi aşa ne vom învrednici a lua cununile muceniceşti din mâinile Mântuitorului nostru şi vom fi primiţi în ceata mucenicilor.” Şi, zicând acestea, s-a plecat înaintea lui, grăind: „Iartă-mă, frate, ca să fii iertat şi tu de Dumnezeu”. Dar acela, fiind biruit de răutatea ascunsă în inima lui, n-a vrut nicidecum să-l ierte.
Iar a doua zi, după ce s-a luminat de ziuă, i-au scos pe amândoi din temniţă să-i chinuiască şi să-i taie. Atunci, acela care n-a vrut să se împace şi să ierte pe fratele său, văzând că vor să-l taie, înspăimântându-se, s-a lepădat de Hristos, iar pe fratele său, crezând în numele Domnului, l-au tăiat. Iar pe cel ce s-a lepădat de Hristos l-a întrebat călăul, zicând: „pentru ce ieri, când ai fost bătut şi aruncat în temniţă, nu te-ai lepădat de Hristos, ca să nu te mai fi chinuit?” Şi acela a răspuns: „când am lăsat eu pe Dumnezeul meu şi nu m-am împăcat cu fratele meu, atunci şi pe mine m-a lăsat şi m-a părăsit ajutorul Lui şi, rămânând gol de dânsul, iată acum m-am lepădat de Hristos”.
Nu poate fi stare mai jalnică pentru un suflet omenesc decât aceasta: să nu poţi ierta pe fratele tău nici în cele mai grele clipe din viaţa ta. Din nefericire, asemenea cazuri mai sunt şi în zilele noastre, când cineva, care s-a certat cu altul, vrea să se împace, celălalt, în loc să-l ajute şi să se poarte blând şi delicat, îşi bate joc de el şi cu dispreţ îi întoarce spatele. În asemenea împrejurări trebuie să ne cercetăm conştiinţa şi să vedem dacă nu cumva purtam şi noi o mare parte de vină şi este cazul să biruim trufia din noi, să ne smerim cu adevărat şi să facem aşa cum a făcut fratele din Pateric, după sfatul batrânului. Dacă nu îl îmblânzim nici aşa, să ne străduim să iertăm din inimă toate jignirile şi nedreptăţile pe care ni le-a pricinuit acela, să ne rugam lui Dumnezeu să-l îmblânzească, iar pe noi să ne ajute să-l putem ierta cu adevărat, aşa cum a iertat Sfân-tul Arhidiacon Ştefan pe cei care îl ucideau cu pietre, rugându-se pentru ei după exemplul Mântuitorului.
Iar ca regulă de purtare faţă de asemenea oameni ni se recomandă să nu-i vorbim de rău către nimeni, chiar dacă ei ne bârfesc, ci, dimpotrivă, să-i vorbim de bine, arătându-le calităţile, pentru că orice om are şi calităţi, nu numai defecte. Şi, pe cât se poate, să le facem bine, direct sau indirect, şi mai ales să ne rugăm pentru ei, ca Dumnezeu să-i lumineze, să-i îmblânzească şi să-i ajute să-şi dea seama că şi ei greşesc, întrucât şi ei sunt oameni. Purtându-ne deci cu blândeţe, cu smerenie şi bunătate ne¬prefăcută cu toţi cei din jurul nostru şi păstrându-ne cugetele curate de orice răutate şi vicleşug faţă de duşmani şi de toţi semenii noştri, vom dobândi o pace deosebită în fiinţa noastră lăuntrică, o pace cum numai Dumnezeu ne-o poate da, iar pe lângă această pace a inimii ne vom putea învrednici şi de o adevărată iertare din partea lui Dumnezeu, atunci când vom zice: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12).
Închei acest cuvânt despre iertare cu îndemnul Sfântului Apostol Pavel către toţi creştinii şi deci către fiecare dintre noi: „Fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos” (Efeseni 4, 32). Amin!
