Pr. Gheorghios Dorbarakis
„Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu” (Luca 15, 18)
Înfricoșătoare este puterea cuprinsă în parabola fiului risipitor, pericopa evanghelică a Duminicii cu același nume, care constituie a doua treaptă a intrării noastre în binecuvântatul Triod. Și aceasta pentru că prelungește dinamica pocăinței, pe care a accentuat-o Duminica precedentă prin parabola Vameșului și Fariseului, drept acea schimbare lăuntrică a omului, care dă îndemnul pentru o adevărată legătură cu Dumnezeu-Tatăl.
Dacă în persoana vameșului am văzut strigătul întru smerenie al pocăinței pe care-l primește Dumnezeu: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”, în persoana fiului mai mic din parabola fiului risipitor vedem pocăința ca o mișcare a păcătosului, cu scopul de a ieși din haosul pierzării și a morții păcatului și a afla adevărata lui persoană: cea care răsare prin privirea persoanei lui Dumnezeu-Tatăl. „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu”.
Nu este întâmplător faptul că parabola fiului risipitor, potrivit terminologiei bisericești, a fost caracterizată drept „mărgăritarul parabolelor Domnului” și „evanghelia evangheliilor”. Nicăieri în altă parte nu este descrisă cu atâta intensitate ticăloșia păcatului, dar și dragostea lui Dumnezeu, mila și iubirea de oameni a Marelui Părinte.
Nu ne vom ocupa de cazul fratelui mai mare. El, deși la exterior pare că este bun și ascultător, în realitate însă este departe de Tatăl său. Nu poate înțelege dragostea sa, nu simte deloc că este fiul său. Tatăl său îl consideră totdeauna fiu al său – „toate ale mele sunt ale tale” -, însă acela insistă să aibă conștiința slugii și a năimitului – „de atâția ani îți slujesc”. Se vede aici un chip diferit de cădere în păcat față de cea a fiului mic, o altfel de pierzare, cum s-a spus, la care nu se vede să existe o rezolvare. Poziția finală a fratelui mai mare rămâne undeva în aer. Hristos nu face estimarea ei.
La fratele mai mic lucrurile sunt mai clare. Fiul mai mic, datorită faptului că a plecat de la casa Tatălui, a fost dus la căderea cea mai de pe urmă: trăiește în lipsă („și el a început să ducă lipsă”), îi este foame și simte că se pierde („iar eu pier aici de foame”), devine robul altora („s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări”) și îl stăpânește simțământul că într-adevăr este orfan („nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”). Într-adevăr se află într-o situație tragică, care se confirmă axiologic din cele pe care Tatăl său le va spune mai târziu: „Căci acest fiul al meu mort a fost… și pierdut era”. Mort și pierdut.
Cu adevărat acesta este prețul păcatului. Omul crede că se eliberează, că se află pe sine, dar în cele din urmă devine rob, se pierde, moare. Iar aceasta se întâmplă tocmai pentru că omul se depărtează de starea lui firească: a fi cu Tatăl său, a trăi în casa sa. Este tragică tâlcuirea pe care o dă întreaga Sfântă Scriptură cu privire la drama călătoriei omului: Omul împărat, cel creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, cade datorită lepădării sale de a asculta de Dumnezeu-Tatăl. Păcătuiește și prin păcatul său intră moartea în neamul omenesc. „Prin păcat moartea”.
La fiul cel mic urmărim și scularea sa din cădere: „Sculându-mă”, care se consideră ca pocăință. Vine o clipă când conștientizează ce s-a întâmplat, când simte mizeria existenței sale – „și venindu-și în sine”, a conștientizat ce i s-a întâmplat – și hotărăște să se schimbe. Prin aceasta vrea să spună că păcatul are o limită, adică cel care-l lucrează ajunge la punctul în care vede că „nu mai merge”. Iar acest punct limită al căderii celei mai de pe urmă, al „scârbirii” de păcat, poate lucra ca un nou început, ca un nou punct de pornire. Dar când? Atunci când există întoarcere spre casa părintească, când amintirea Tatălui rămâne vie și chipul său lucrează pozitiv în omul îndepărtat de El. „Sculându-mă, mă voi duce la Tatăl meu”. Fiul desfrânat poate să se fi pierdut în păcate, să fi murit temporar din pricina celor pe care le-a făcut, însă tocmai aceasta se face pretextul să-și aducă aminte de chipul Tatălui cel plin de dragoste și afecțiune față de el. Am putea spune că se află într-un fel de poziție privilegiată: are casă, are Tată care-l iubește.
Aceasta nu aduce aminte oare de ceea ce spunea Cuviosul Paisie, că pentru copiii care se depărtează de Dumnezeu, dar care au fost duși de mici la Biserică, nu trebuie să ne temem, pentru că atunci când își vor reveni, vor ști unde să se întoarcă? Ca să spună în continuare că: „De cei care nu L-au cunoscut deloc pe Dumnezeu, de aceia să vă îngrijorați. Pentru că atunci când va veni clipa să-și revină, nu vor știe unde să meargă”.
„Sculându-mă, mă voi duce la Tatăl meu”, înseamnă așadar esența pocăinței mântuitoare. Recunosc căderea mea, păcătoșenia mea, depărtarea mea de voia lui Dumnezeu, însă nu rămân acolo, ci mă întorc cu putere spre Dumnezeu, spre Cel care mă iubește și mă respectă. Adică conștientizarea păcatului și credința în dragostea lui Dumnezeu-Tatăl constituie elementele de bază ale pocăinței. Dacă lipsește una din aceste două, nu avem autenticitatea ei. Iar aceasta a constituit și drama ucenicului lui Hristos, Iuda. A simțit păcatul trădării Învățătorului său, însă nu a putut crede în dragostea Lui. Și deși s-a pocăit, totuși nu s-a mântuit. Și aceasta pentru că a fost cuprins de descurajare și deznădejde – cele mai puternice arme ale vrăjmașului diavol.
Așadar, imaginea Tatălui iubitor și milostiv este elementul cel mai important pentru a putea exista și lucra pocăința în fiul cel mai mic, în cel păcătos, adică în fiecare dintre noi. Se vede că la el nu erau mai importante consecințele păcatului, ci imaginea Tatălui care îi dăduse fiului pierdut îndemnul hotărâtor de a se pocăi. Dacă fiul cel pierdut, aflându-se în mizeria păcatului și a deznădejdii, ar fi avut imaginea unui Tată exigent, a unui mustrător și judecător aspru, niciodată nu ar fi apucat calea întoarcerii. Mizeria în care se afla ar fi fost pentru totdeauna. Și cu siguranță ar fi devenit și mai rea. Tatăl său însă – prototipul pentru fiecare părinte adevărat – se poartă cu dragoste adevărată față de el. Iar cea mai mare dovadă este respectul libertății lui. Nu-l constrânge ca să rămână acasă, nu-i interzice ieșirea, nu-l amenință, nu-l privește cu dispreț. Deși cunoaște rezultatul tragic al relei alegeri a copilului său, îl lasă să hotărască liber. Și aceasta tocmai pentru că îl iubește.
Continuarea parabolei adeverește neîntreruperea acestei dragoste. Tatăl așteaptă necontenit întoarcerea fiului său și se bucură nespus de mult atunci când ea se înfăptuiește. Aceasta este imaginea lui Dumnezeu-Tatăl, care, fiindcă este atât de determinantă, s-a spus de către unii că aceasta parabolă nu ar fi trebui să se numească a fiului risipitor, ci parabola Părintelui milostiv. Atitudinea sa plină de dragoste este elementul cel mai determinant al parabolei. Nu sunt lipsite de adevăr spusele unora cum că de s-ar pierde toate Scripturile și cineva ar apuca să salveze numai această parabolă a fiului risipitor, numai aceasta ar fi de ajuns să înlocuiască toată învățătura Domnului. Căci în ea se vede cine este Dumnezeu și cât de mult iubește făptura Sa, pe om. De aceea și dragostea lui Dumnezeu în persoana lui Iisus Hristos este faptul cel mai puțin negociabil din toată învățătura Bisericii noastre. Poate cineva să le conteste pe toate, însă nu dragostea lui Dumnezeu. Cu toate acestea tocmai în aceasta șchiopătăm încă noi, creștinii.
Dacă de multe ori nu ne pocăim cum trebuie, dacă ne chinuim în această viață, deși ni s-a dat cel mai mare dar al lui Dumnezeu: să fim ai Lui și mădulare ale Trupului Său cel sfânt, este pentru că nu credem în dragostea Lui. Credem că păcatele noastre, mizeria în care am căzut, sunt foarte mari pentru Dumnezeu și depășesc dragostea Lui.
Și ce se întâmplă cu pocăința fiului risipitor? Recunoscându-și păcatele, apucând pe drumul întoarcerii la Tatăl său, își exprimă sentimentele sale prin mărturisirea sa smerită: „Tată, am greșit la Cer și înaintea Ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii Tăi”. Își dă seama că nu este rușine în pocăința și întoarcerea sa. Ea era în starea sa de păcat. Iar calea întoarcerii sale ia pentru el cea mai neașteptată evoluție: Tatăl este Cel care aleargă spre el, ca să îmbrățișeze, să-l repună în cea dintâi stare slăvită a sa, să facă cea mai mare sărbătoare cu putință. Și toate acestea fără ca să-l mustre și fără ca să-l întrebe ceva. Tatălui, lui Dumnezeu, îi este suficient să-I oferim păcatul nostru în pocăință. Așa cum fericitul Ieronim a auzit în ziua Nașterii Domnului răspunsul de sus, când a cerut de la Dumnezeu să-i spună ce dar ar putea să-I Domnului ca să-l mulțumească. Iar acel glas a fost: Păcatele tale, Ieronime!
Parabola fiului risipitor vine ca o continuare a parabolei vameșului și fariseului. Ea ne arată că pentru Dumnezeu și prin urmare pentru Biserică, nu lipsa de păcat – de altfel, lucru nimănui cu putință – a omului are importanță, ci pocăința lui. Este cunoscut faptul că Sfântul nu este cel fără de păcat, ci păcătosul pocăit. Pocăința este aceea care preface pentru noi dragostea neîncetată a lui Dumnezeu și o facă să lucreze ca Raiul. Chiar și diavolul, dacă s-ar fi pocăit, ar fi intrat în Rai și ar fi devenit iarăși înger al Lui. Însă nu vrea.
Problema însă este ce facem noi. Trebuie să fim recunoscători, deoarece în Biserica noastră tot ceea ce a spus Domnul în parabole, devine realitate. Venim cu păcatele noastre, cu conștiința tragismului nostru, ca să ne aruncăm în brațele Sale, prin Taina Pocăinței, care îl face binecuvântat pe cel ce iese de la spovedanie. Acolo începem să ne îmbrăcăm din nou cu haina cea dintâi, să mâncăm vițelul cel gras, să devenim una cu Domnul. Spre aceasta ne orientează pentru încă odată Biserica noastră, prin Triodul și Postul Mare care vine.
