Duminica a 2-a din post (a Sfântului Grigorie Palamas)
Cu ajutorul și cu mila lui Dumnezeu suntem în cea de-a doua duminică a urcușului duhovnicesc spre sfânta și dumnezeiasca Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos.
Pericopa evanghelică pe care Părinții Bisericii au rânduit-o să fie citită în cadrul Sfintei Liturghii ne istorisește minunea vindecării slăbănogului sau a paraliticului din Capernaum. Mutarea Mântuitorului la Capernaum este amintită de toate cele patru Evanghelii (Matei 4, 13; Marcu 1, 21; Luca 4, 31; Ioan 2, 12) și are o importanță deosebită deoarece, de acum încolo, când nu se află în Ierusalim, Capernaumul rămâne locul central al lucrării Sale, fiind, de altfel, așezat într-un peisaj pitoresc pe malul lacului Ghenizaret.
Cei dintâi Apostoli și primele minuni
După ce a fost botezat de Sfântul Ioan Botezătorul în Iordan și S-a retras timp de patruzeci de zile în pustie, unde a fost ispitit de diavolul, Mântuitorul a ieșit la propovăduire. Și-a ales cei dintâi Apostoli și a săvârșit primele Sale minuni, dintre care amintim: alungarea unui duh necurat dintr-un posedat (Marcu 1, 23-27) și vindecarea soacrei lui Petru (Marcu 1, 29-31), ambele săvârșite în Capernaum. De asemenea, Mântuitorul tămăduiește un lepros. Acestuia „i-a zis: Vezi, nimănui să nu-i spui nimic, ci mergi de te arată preotului și adu, pentru curățirea ta, cele ce a rânduit Moise, spre mărturie lor. Iar el, ieșind, a început să propovăduiască multe și să răspândească cuvântul, încât Iisus nu mai putea să intre pe față în cetate, ci stătea afară, în locuri pustii, și veneau la El de pretutindeni” (Marcu 1, 44-45).
Cu toate că vindecările amintite sunt printre primele săvârșite de Mântuitorul, cea dintâi minune a Domnului Hristos a avut loc la nunta din Cana Galileii, despre care Sfântul Ioan Evanghelistul ne relatează: „Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii și Și-a arătat slava Sa; și Ucenicii Săi au crezut în El” (Ioan 2, 11). Mântuitorul Își alesese, înainte de această nuntă, doar o parte dintre Apostoli – pe: Andrei (Ioan 1, 40), Petru (Ioan 1, 41-42), Filip (Ioan 1, 43) și Natanael (Ioan 1, 45-49) – și cu ei a participat la nuntă.
Domnul Hristos nu îi avea încă pe toți cei doisprezece Apostoli nici la tămăduirea paraliticului din Capernaum, deoarece imediat după săvârșirea acestei minuni, Mântuitorul îl cheamă la apostolat pe Matei, eveniment relatat de toate Evangheliile sinoptice: „Și plecând Iisus de acolo, a văzut un om care ședea la vamă, cu numele Matei, și i-a zis acestuia: Vino după Mine. Și sculându-se, a mers după El” (Matei 9, 9; Marcu 9, 14; Luca 5, 27-28).
Omul adus de prieteni să fie vindecat
La câteva zile după săvârșirea celor două minuni din Capernaum (Marcu 1, 23-27 și Marcu 1, 40-44), Mântuitorul a intrat din nou în această cetate. Auzind locuitorii ei că se află în orașul lor, s-au adunat să-L vadă, încât nici nu se mai putea intra în casa în care Domnul îi învăța. Dar mulți știau că Hristos-Domnul este făcător de minuni. Astfel, la un moment dat, patru persoane au adus pe o targă un om paralizat pentru a primi tămăduire. Însă, din cauza mulțimii adunate acolo, n-au putut să intre în casă și să se apropie de Domnul. Atunci au recurs la o soluție ingenioasă: „Au desfăcut acoperișul casei unde era Iisus și, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul” (Marcu 2, 4).
În Țara Sfântă – ca, de altfel, în tot Orientul Mijlociu – plouă foarte rar. De aceea, casele nu sunt acoperite cu șarpantă, ca pe la noi, ci acoperișurile sunt plane. Cei ai casei urcau seara pe acest acoperiș plan pentru a se răcori și tot de aici priveau serbările, în zilele de sărbătoare. Evreii mai înstăriți aveau pe acoperiș o mică încăpere. Stăpânul casei purta aici convorbiri mai tainice cu oaspeții săi. Urcarea pe acoperiș se făcea din curtea casei, pe o scară exterioară.
Pe o astfel de scară exterioară au urcat cei care îl aduceau pe paralitic. Ajunși pe acoperiș, au desprins câteva scânduri și cărămizi și pe acolo au lăsat în jos patul cu cel bolnav. Relatând aceeași minune, Sfântul Evanghelist Luca precizează că „s-au suit pe acoperiș și, printre cărămizi, l-au lăsat cu patul în mijloc, înaintea lui Iisus” (Luca 5, 19).
Mântuitorul a fost foarte impresionat de fapta lor, dar, mai ales, de credința lor: „Și văzând Iisus credința lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!” (Marcu 2, 5). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul arată că este nu numai om, ci Dumnezeu-Omul, care are puterea de a ierta păcatele. Această putere de a ierta sau a ține păcatele, Mântuitorul Iisus Hristos, biruitorul morții, o dăruiește Ucenicilor Săi, după dumnezeiasca Înviere: „Și Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 21-23).
Sfânta Evanghelie nu ne spune ce păcate sau câte păcate a săvârșit slăbănogul. Vedem, însă, că Mântuitorul nu-i reproșează nimic – nici în particular, nici de față cu ceilalți oameni -, nu-l umilește, ci, „văzând credința celor patru”, acționează cu milă și bunătate, iertându-i păcatele și tămăduindu-i trupul.
Credința manifestată prin iubirea celor din jur
Observăm cât de importantă este nu numai credința noastră personală, ci și credința, manifestată prin iubire, a celor din jurul nostru, din familia noastră, dintre prietenii și apropiații noștri. De aceea ne rugăm unii pentru alții, fiind încredințați că Dumnezeu ne ascultă și ne ajută, deoarece rugăciunile noastre au ca fundament iubirea creștină izvorâtă din inimă. De altfel, Sfântul Apostol Pavel le cerea destinatarilor epistolelor sale să se roage pentru el: „Rugați-vă și pentru mine, ca să mi se dea mie cuvânt, când voi deschide gura mea, să fac cunoscută cu îndrăzneală taina Evangheliei” (Efeseni 6, 19); „Fraților, rugați-vă pentru noi” (I Tesaloniceni 5, 25); „În sfârșit, fraților, rugați-vă pentru noi, ca cuvântul Domnului să se răspândească și să se preamărească, ca și la voi” (II Tesaloniceni 3, 1). Iar în epistola către Evrei (13, 18) același Apostol îi îndeamnă pe cei cărora li se adresează: „Rugați-vă pentru noi; căci suntem încredințați că avem un cuget bun, dorind ca întru toate cu cinste să trăim”. Știm că Mântuitorul Însuși ne îndeamnă să ne rugăm, chiar și pentru vrăjmași: „Rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (Matei 5, 44).
Când ne rugăm pentru alții, suntem mai aproape de Dumnezeu. Aceasta deoarece rugăciunea este determinată de generozitatea și disponibilitatea unei inimi pline de iubire față de cei din jurul nostru; chiar față de aceia care nu știu sau nu doresc să intre în comuniune cu Părintele ceresc. Deci, rugăciunea pentru alții are o mare putere, iar Dumnezeu o ascultă și Îi este bineplăcută. În acest sens, de mare folos sufletesc ne este pilda din Pateric pe care Avva Macarie, în adâncul pustiei, a experimentat-o, chiar și pentru cei din iad. Umblând prin Pustia Egiptului, cel dintre Sfinți Avva Macarie a văzut, lângă drum, o țeastă de om. A mișcat-o cu toiagul, întrebând-o al cui cap este. Tigva i-a răspuns că a fost preot idolatru, că acum este în iad, dar pe Macarie îl cunoaște, pentru că ori de câte ori el se roagă pentru cei din iad, aceia au parte de puțină mângâiere. Macarie l-a întrebat ce fel de chinuri rabdă în iad și care este mângâierea când el se roagă pentru cei de acolo. Craniul i-a răspuns: „În locul unde sunt eu, stăm de la picioare până la cap într-o flacără uriașă, iar fața fiecăruia este lipită de spatele celui dinaintea noastră, așa încât niciodată nu ne putem vedea fețele. Când te rogi tu pentru noi, putem privi puțin din lateral fața celui de lângă noi, iar acest fapt ne dă o oarecare mângâiere”.
Importanța rugăciunii pentru semeni
Așadar, înțelegem cât de importantă este rugăciunea pentru semenii noștri, rugăciune pe care o facem în fața Domnului, dar și rugăciunile pe care le adresăm Sfinților lui Dumnezeu. În acest sens, Mântuitorul a ascultat de Maica Sa, la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 5), și de Apostolii Săi, care au intervenit pentru tămăduirea fiicei femeii cananeence, episod relatat de Evanghelistul Matei în capitolul 15. Cu siguranță că El împlinește și rugăciunile Sfinților, făcute pentru noi. De aceea, întotdeauna să cerem ajutorul Maicii Domnului și ajutorul Sfinților „pentru că mult poate rugăciunea Maicii în fața Fiului său și Dumnezeu”, așa cum atât de minunat se exprimă Biserica în Acatistul Maicii Domnului.
„Și erau acolo unii dintre cărturari, care ședeau și cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbește Acesta astfel? El hulește. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?” (Marcu 2, 6-7). În tot timpul activității publice, Mântuitorul a fost înconjurat nu numai de oameni simpli, ci și de cărturari. Dintre aceștia, unii Îl ascultau cu bucurie; alții, însă, Îl urmau doar pentru a-L ispiti și a-L prinde în cuvânt, ca astfel să-L vorbească de rău și cumva să-L compromită. În cazul de față, cărturarii aveau dreptate, în sensul că numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Dar ei nu voiau să știe că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Însă Domnul Hristos, cunoscând gândurile cărturarilor, i-a întrebat: „Ce este mai ușor a zice slăbănogului: Iertate îți sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă?” (Marcu 2, 9). Pentru un om, ambele lucruri nu sunt doar grele, ci de-a dreptul imposibile… Fără să mai aștepte răspunsul cărturarilor, Mântuitorul l-a tămăduit pe paralitic, pentru a ne dovedi că are puterea de a ierta păcatele oamenilor și de a le oferi vindecare. Cu alte cuvinte, El le poate însănătoși atât sufletele, cât și trupurile.
Grija pentru suflet, înainte de trup
Faptul că Domnul Hristos i-a iertat mai întâi păcatele celui bolnav și abia apoi i-a tămăduit trupul arată că Dumnezeu se îngrijește întâi de sufletul omului și apoi de trupul lui. Deseori, Mântuitorul ne-a arătat că grija principală pe care oamenii trebuie să o aibă în timpul viețuirii în trup, în această lume, este aceea de a da prioritate sufletului și viețuirii duhovnicești: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37). De aceea, „nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură. Ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă și nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6, 19-21).
Sufletul este veșnic, pe când trupul este muritor. De aceea, să căutăm întotdeauna să împlinim, în primul rând, datoriile față de suflet, iar apoi pe cele față de trup. Iar între datoriile duhovnicești este și aceea de a-i purta în suflet și în rugăciunile noastre pe semenii noștri. Pentru că, astfel, îi putem ajuta să primească iertare de păcate și vindecare de bolile cele trupești, așa cum vedem din pericopa evanghelică de astăzi și cum, de altfel, ne îndeamnă Sfântul Apostol Iacov: „Și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16).
Sfântul Grigorie Palamas, „teologul luminii necreate”
În încheiere, amintim și faptul că cea de-a doua Duminică din Postul Mare se numește și Duminica Sfântului Grigorie Palamas. Acesta a fost un mare și iscusit dascăl și părinte al monahismului isihast din Sfântul Munte Athos. În anul 1347 va ajunge Arhiepiscop al Tesalonicului. Operele sale vorbesc despre harul necreat și despre dumnezeiasca lucrare a Creației, a Providenței și a Sfințirii lumii. Prin întreaga sa activitate, Sfântul Grigorie a consolidat Ortodoxia – mărturisită în Duminica întâi a Postului Mare -, rămânând în duhul celor care au temeluit adevărul de credință, în fața învățăturilor contrare Sinoadelor Ecumenice.
Este numit „teologul luminii necreate și neapuse din Împărăția lui Dumnezeu”. În această lumină necreată a Împărăției lui Dumnezeu au fost învăluiți cei trei Apostoli, Petru, Iacov și Ioan, pe Muntele Schimbării la Față: „Și S-a schimbat la față înaintea lor și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2), troparul sărbătorii precizând că Hristos le-a arătat Ucenicilor slava Sa, „pe cât li se putea”.
Această lumină sfântă nu este altceva decât prezența plină de har a lui Dumnezeu în oamenii mărturisitori ai dreptei credințe, în cei milostivi, buni și mult rugători, care sunt Sfinții lui Dumnezeu. La o asemenea stare de înduhovnicire suntem chemați fiecare dintre noi, și cu atât mai mult acum, când ne găsim în perioada Sfântului Post. În această perioadă, prin pocăință, post și rugăciune, prin spovedanie și prin împărtășirea cu Sfintele Taine, ne luminăm sufletul și viața. Iar prin faptele noastre bune, de milostenie, de ajutorare a celor aflați în situații dificile, arătăm că suntem ucenicii lui Hristos, Cel care ne îndeamnă în mod lămurit: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).
† Timotei Sătmăreanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului
Sursa: http://ziarullumina.ro
