PS Ignatie (Episcopul Hușilor)
Pasajul evanghelic ne pune spre reflecție unul din cele mai frumoase dialoguri pe care Domnul Hristos L-a avut cu unul dintre pământeni. Este un dialog din care ne putem da seama, cu foarte multă pregnanță, de gingășia și delicatețea cu care Dumnezeu ne tratează pe noi, oamenii.
Duminica de astăzi (nn. Duminica a V-a după Paști, a Samarinencei) ne transmite un mesaj esențial pentru strădania noastră de a câștiga Împărăția Cerurilor. Din atitudinea femeii samarinence învățăm că Dumnezeu așteaptă de la noi spontaneitate și sinceritate, când El vrea să intre în dialog cu noi.
Hristos S-a dus în ținutul Samariei pe o vreme de arșiță, de căldură foarte intensă. A ajuns la un izvor unde S-a oprit ca să Se odihnească. Aici vine o femeie care locuia în acel ținut. Aceasta se apropie de izvor și vede că acolo era un bărbat iudeu. L-a identificat după ținută și grai. Nu era altcineva decât Hristos, Dumnezeul-Om, Cel care va schimba sufletul acestei femei, care încă nu găsise calea spre Împărăția lui Dumnezeu.
Din dialogul înfiripat între Hristos și femeia samarineancă putem să extragem atitudinea pe care Dumnezeu o are față de noi, cei care nu reușim să înțelegem întotdeauna profunzimea învățăturilor dumnezeiești și nu reușim să înțelegem gândul pe care Dumnezeu vrea să ni-l împărtășească.
Noi avem aceleași reflexe ca femeia samarineancă. Ea a fost o femeie spontană, sinceră și foarte curajoasă. Încă de la primele cuvinte, Îl întreabă pe Hristos ce caută acolo, pentru că era iudeu și nu avea ce să caute în acea regiune.
Pentru evrei, regiunea Samariei era un loc necurat, care trebuia să fie evitat. Evreii nu treceau niciodată prin ținutul Samariei, căutau alte drumuri, pentru a nu se intersecta cu acest neam păgân. Considerau că samarinenii nu Îl mai slujeau pe Dumnezeul adevărat.
Hristos, pentru a găsi un punct de dialog, îi cere apă. Era o cerință legitimă, având în vedere că era în mijlocul zilei, când soarele era foarte arzător. Hristos pornește dialogul pentru a ajunge, pe parcursul discuției, la ceva mult mai profund, anume la «apa cea vie», adică apa curgătoare a Duhului Sfânt, pe care Hristos ne-o dăruiește celor care vrem să fim însetați după ea.
Femeia, în momentul în care i se vorbește despre «apa cea vie», pe care, dacă o va bea omul, nu va mai înseta niciodată, este extrem de pragmatică. Ea era, într-un fel, captivă dimensiunii materiale a lumii. Probabil trebuia să parcurgă o distanță foarte mare până la acest izvor și acest lucru era o povară. Foarte sinceră, spontană, Îi spune să îi dea această apă, ca să nu mai vină la acel izvor.
Hristos, în delicatețea Sa, nu îi reproșează femeii că nu a priceput nimic din ceea ce El vorbea, că era vorba de un altfel de apă. Femeia credea că era vorba de o apă materială, pe care, dacă o bei, nu vei mai înseta, dar Hristos îi vorbește despre «apa cea vie».
Întotdeauna, când noi nu înțelegem lucrurile cele mai profunde, duhovnicești, Domnul stă în preajma noastră. El este extrem de delicat și ne ajută să urcăm, cu mintea noastră, la înțelegerea cea mai profundă.
Sunt nenumărate momente în viața noastră când cineva ne vorbește despre lucruri esențiale, profunde, care ne pot trezi la o anumită formă de realitate, prin care să găsim sensul vieții. Nu realizăm pe moment despre ce ni se vorbește. După un anumit timp ne revine în minte ceea ce ne-a împărtășit acela și realizăm câtă dreptate avea. Înțelegem că rezolvarea frământărilor și nelămuririlor din sufletul nostru stătea în acel cuvânt.
Așa s-a întâmplat cu femeia samarineancă. Când Hristos îi dezleagă taina sufletului său, când descoperă cele mai intime aspecte ale vieții private ale acestei femei, aceasta își dă seama că nu dialoghează cu un om simplu, ci cu Mesia, cu Dumnezeu-Omul.
Învățăm din acest dialog atât de frumos că Dumnezeu, când noi suntem încuiați la minte și nu pricepem gândul pe care vrea să ni-l împărtășească, are răbdare, are stare de smerenie, fără să ne pună la punct, fără să ne certe.
Întotdeauna, Domnul așteaptă de la noi spontaneitate și sinceritate, care duc la cunoașterea propriei noastre identități. Așteaptă să ne dăm seama de locul în care suntem.
Femeia samarineancă și-a dat seama că este păcătoasă, că stă în fața unui om sfânt. În urma acestei întâlniri, ea simte nevoia naturală să se întoarcă în satul ei și să vestească tuturor că L-a întâlnit pe Mesia, Cel care i-a dezăluit viața în aspectele ei cele mai ascunse. Era atât de plină de «apa cea vie», pe care Hristos a așezat-o în inima ei, încât a devenit și ea un apostol, o mărturisitoare a experinței pe care a avut-o în urma întâlnirii cu Domnul. Întotdeauna, când Dumnezeu vrea să se apropie de om, ne dă convingerea că El este Cel «însetat», ca să ne determine pe noi să devenim însetați după frumusețea vieții autentice, evanghelice. El, în urma întâlnirii cu noi, oamenii, ne determină să fim însetați și astfel să căutăm să ne fie potolită setea spirituală.
Fără a fi extrem pesimist, din păcate, omul de astăzi nu mai are niciun fel de sete, nici măcar după cele materiale. Cu atât mai puțin după cele spirituale! Este un om care are funcțiile spirituale anesteziate, încât nimic nu-l mai determină să fie spontan și sincer, nici măcar cu Dumnezeu. Dumnezeu așteaptă de la noi ca, ori de câte ori intră în dialog cu sufletul nostru, să fim sinceri, să fim spontani, să nu dorim să părem ceea ce nu suntem.
Să Îi mărturisim Lui starea sufletului în care suntem, ca astfel să aibă loc o schimbare, să se stârnească în inima noastră setea de a-L întâlni pe Dumnezeu.
Sursa: http://episcopiahusilor.ro
