Întâmpinarea Domnului (Duminica a 17-a după Rusalii, a Cananeencei)
În această ultimă duminică din perioada Octoihului, Biserica dreptslăvitoare ne pune în față, pe lângă pericopa evanghelică duminicală, și un eveniment din viața Mântuitorului Hristos, și anume prezentarea, aducerea Lui la Templu, conform prescripțiilor iudaice (Luca 2, 22). Ne aflăm la 40 de zile după momentul Nașterii după trup a Fiului lui Dumnezeu, iar imnograful prin troparele celor două sărbători leagă foarte frumos aceste praznice închinate Mântuitorului Hristos: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la Stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul Cel de sus, Doamne, Slavă Ţie!” (Troparul Nașterii Domnului) și „… a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru, luminând pe cei dintru întuneric…” (Troparul Întâmpinării Domnului).
Răsărit, lumină, soare. Aceste cuvinte care anunță orizontul unui nou început, cel al mântuirii neamului omenesc care implică în mod tainic și o trecere de la întuneric, de la lipsa de ființă, ne-ființă, chiar neștiință, la lumină, ființă, viață, la adevărata înțelegere. În jurnalul său de călătorie, pelerina Paula nota în secolul al IV-lea: „Slăvit să fii, Betleeme, Casa Pâinii unde s-a născut Pâinea care S-a coborât din cer”. Dacă găsim o apropiere semantică și duhovnicească între locul Nașterii Mântuitorului Hristos și Pâinea Vieții, momentul prezentării la Templu a Mântuitorului Hristos este asemănat de Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae cu momentul Proscomidiei: „De aceea, deși El nu e încă văzut în această perioadă redată la Proscomidie, totuși lucrează și acum în lume, și lucrarea Lui e simțită de preot care reprezintă cercul restrâns al familiei Sale, a dreptului Simeon, care-L vede și ca născut, dar și ca Cel care va primi răstignirea, sau al prorociței Ana, care-L vede ca Mântuitor”.
Prorocii și viața Mântuitorului
Gândul lui Dumnezeu a fost dintotdeauna unul de pace și aducător de pace. Profeții din perioada Vechiului Testament au insistat mult asupra acestui gând al Domnului față de oameni: „Pentru că numai Eu știu gândul ce-l am pentru voi, zice Domnul, gând bun, nu rău, ca să vă dau viitorul și nădejdea” (Ieremia 29, 11). Iar acest gând al Domnului a fost descoperit oamenilor prin intermediul prorocilor: „Domnul nu face nimic fără să fi descoperit taina Sa prorocilor, slujitorii Lui” (Amos 3, 7). Profeții au vorbit despre Hristos Domnul ca fiind cel care va aduce pacea – „Și El Însuși va fi pacea noastră!” (Miheia 5, 4) – sau după cuvântul prorocului Isaia: „Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9, 5). Pacea a fost și trebuie să fie până la finalul veacurilor sensul mergerii timpului și a noastră către Dumnezeu.
Întrupându-se pentru noi, oamenii, „Cel fără de ani” a fost primit cu cântare de laudă de către Îngeri: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Iar Sfântul Ioan Damaschin tâlcuia Nașterea Domnului ca fiind semnul bunătății, înțelepciunii, dreptății și puterii dumnezeiești. Dacă sărbătoarea Nașterii Domnului este numită în tradiția și rânduiala bisericească ca fiind sărbătoarea păcii, cu atât mai mult astăzi, când Domnul este primit, de către Dreptul Simeon, în brațe, la Templu, vedem o pace și o nouă relație între oameni și Dumnezeu în casa Domnului.
Cel ce ai primit în brațe pe Izbăvitorul sufletelor noastre
Origen, tâlcuind cântarea dreptului Simeon, spunea următoarele: „La fel și tu, dacă vrei să-L ții pe Iisus, să-L ții în brațele tale și să meriți să ieși din temnița păcatului, străduiește-te din răsputeri să te lași călăuzit de Duh și să vii la Templul Domnului, adică la Biserică”. Imnul de laudă adus lui Dumnezeu, dar care poate fi înțeles și ca un oftat ne arată dezideratul fiecărui om – lauda pe care trebuie să o dăm Domnului, iar El este împlinirea așteptării noastre. Fericitul Augustin amintea un lucru foarte frumos: „Pe Cuvântul-copil pe care Îl vedea Simeon Îl purta mama. Cuvântul-Dumnezeu, de care își dădea seama Simeon, stăpânea lumea”. De aceea, Dreptul Simeon insistă asupra acestui cuvânt: acum. Adică, acum a văzut cu propriii ochi și a ținut în brațe împlinirea făgăduinței divine a lui Dumnezeu că va trimite Răscumpărător (Ieremia 50, 34 – „Dar Răscumpărătorul lor este puternic şi numele Lui este Domnul Savaot. Acesta va apăra pricina lor, ca să liniştească ţara şi să facă pe locuitorii Babilonului să tremure”). Însuși numele Dreptului Simeon înseamnă „Dumnezeu a auzit”.
Vârsta înaintată a Dreptului Simeon și a prorociței Ana ne trimite cu gândul la faptul că vechile obiceiuri, ritualuri și prescrieri iudaice și-au împlinit rostul. Ele au fost, după cum spunea Sfântul Apostol Pavel, „umbra bunătăților viitoare” (Evrei 10, 1), a împlinirii și a unei noi viețuiri care nu are legătură etnică, ci una duhovnicească, o închinare în duh și adevăr (Ioan 4, 24). Locul unde se întâlnesc cele două – cele vechi și cele noi – este Templul și, prin extensie, pentru noi, cei de astăzi, Biserica lui Dumnezeu. Noi venim în casa lui Dumnezeu pentru a lăsa în urmă păcatul, vechea viețuire, cea întru întuneric. Și de aici, în casa lui Dumnezeu și în cămara tainică a sufletului nostru, începe pocăința despre care au vorbit Sfântul Ioan Botezătorul și Însuși Hristos Domnul la începutul activității Sale publice: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 4, 17). Nu întâmplător în prima duminică din Triod vom avea expus, iarăși și iarăși, modelul de pocăință al vameșului care se ruga în Templu.
Un detaliu semnificativ în toată pericopa evanghelică ni-l oferă prorocița Ana, care vorbea despre Prunc „celor ce așteptau mântuirea” (Luca 2, 38). Vedem pe de o parte că nu toată lumea aștepta mântuirea, iar pe de altă parte, cei care o așteptau au primit vestea cea bună despre Pruncul Hristos. Înțelegem de aici și noi, cei de astăzi, că așteptarea rodește doar întru răbdare și nădejde.
Ce reținem din acest moment din viața Mântuitorului Hristos? Că El este, așa cum spunem în cadrul Sfintei Liturghii – „plinirea Legii și a prorocilor”. Că și noi, copii fiind, am fost aduși la Biserică la 8 zile și la 40 zile, urmând pildei Mântuitorului Hristos, Care a fost adus la Templu pentru a fi sfințit, adică închinat, dăruit lui Dumnezeu. Că și noi, la rândul nostru, ca părinți trupești și duhovnicești – nași de botez, cununie, trebuie să ne străduim să-i dăruim pe copiii noștri lui Dumnezeu, Dăruitorul vieții și Bisericii. „Noi să alergăm la casa Pruncului! Să nu ni se potolească dorul chiar dacă împărați, popoare și tirani ne-ar tăia drumul! Așa, vom depărta din calea noastră toate greutățile”, ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur. Și noi, la rândul nostru, să ne dăruim viața lui Dumnezeu, să-i formăm pe copiii noștri în Biserica Mântuitorului Hristos, spre slava Lui și mântuirea noastră. Amin!
† Nectarie, Episcopul Ortodox Român al Irlandei și Islandei
Sursa: http://ziarullumina.ro
