Monahul Moisi Aghioritul
Un lucru bun pe care cred că l-a adus criza economică este că i-a obligat pe unii să se întoarcă în provincie. Ea i-a dus pe mulți tineri lângă natura neglijată și la cultivarea ogoarelor. Perturbarea legăturii omului cu mediul natural are serioase consecințe. Există o neliniște și o agonie, dar nu ceva mai mult. Firește nu vorbim despre o întoarcere imaginară la natură. Criza ecologică a vremurilor noastre nestatornice este remarcabilă.
La baza acestui fenomen se află păcatul. Omul vrea să se miște cu desăvârșire necontrolat, autoritar, abuziv și cu superioritate. Fără respect, măsură și limită se îndreaptă spre catastrofă. Liber, iresponsabil, individualist și egoist, crede că el câștigă. Însă câștigul, materia, provizoratul îl stăpânesc în chip bolnăvicios. Natura suspină, este nesocotită, suferă, devine o victimă a constrângerii. Nefirescul este considerat firesc. Natura se împotrivește zăpăcelii și lăcomiei omenești. Întâii creați în goliciunea lor, în afara Raiului, nu mai erau respectați de creație. Biserica încă de timpuriu i-a rânduit omului înfrânarea. L-a povățuit nu la dezmăț, ci la auto-îngrădire, la lepădarea prisosului și la dobândirea strictului necesar cu toată smerenia.
Superconsumismul irațional duce la autodistrugere. Indiferența față de regulile de bază aduce distrugerea mediului, supraexploatarea resurselor naturale bogate, dar nu inepuizabile, la poluarea mărilor, râurilor și lacurilor, precum și la înfricoșătoarea poluare a atmosferei. Fără Dumnezeu, omul este atras în toate direcțiile. Atitudinea corectă față de folosirea resurselor naturale dezvăluie moralitatea unui creștin. Legătura irațională dintre om și creație îl caracterizează drept vicios. Sfinții nu erau supersensibili, ecologiști romantici, adoratori ai naturii, zoofili și visători, ci Îl iubeau mai întâi pe Dumnezeu, pe omul îndurerat și apoi natura, ca și creație dumnezeiască și pretext de doxologie. Stareți virtuoși contemporani aveau o frumoasă dragoste pentru natură, însă nu stresantă și bolnăvicioasă.
Este dovedit faptul că relațiile bune cu Dumnezeu creează relații bune cu semenii și cu natura. Biserica Ortodoxă cu învățătura și tradiția ei povățuiește la o continuă mulțumire și doxologie pentru toate și la un duh modest și smerit, de care are mare nevoie lumea de astăzi.
Dumnezeu l-a pus pe Adam păzitor al grădinii Edenului, administrator al acelui Rai pământesc. I l-a dat ca să se desfăteze de el, să se bucure, să se odihnească și să-l folosească. Dar acela s-a răzvrătit, s-a obrăznicit, a prins îndrăzneală și a făcut neascultare. Nu a vrut să aibă pe nimeni deasupra capului său, ci a vrut să le facă pe toate după capul său. Iar consecințele sunt cunoscute și amare. De atunci s-a schimbat mult rolul său. A devenit suveran, abuziv, exploatator, autodistrugător. Mediul pe care ni l-a încredințat Bunul Dumnezeu are nevoie de protecție, respect, interes și punere în valoare.
Întorcându-se la Dumnezeu, omul va lua în considerare înstrăinarea lui, va fi ajutat și întărit pentru a se slobozi de înfricoșătorul impas al disperării. Omul contemporan care până ieri credea că este fericit, astăzi conștientizează profundul său gol sufletesc. Este nevoie să-L vadă pe Dumnezeu, pe aproapele, pe sine însuși și natura cu mai mult respect. Fie ca dureroasa criză economică să-l povățuiască la schimbarea mentalității și la pocăință sinceră, astfel încât viața lui să dobândească sens. Nu se poate justifica mai multă nepăsare în pregătirea duhovnicească. Merită să păstrăm lumea ca pe o bijuterie. Să nu lucrăm în nici un fel, din mândrie și interes, pentru ofensarea și reaua exploatare a naturii. Iubind, cinstind și protejând natura, nu-l punem în rândul al doilea pe om. Uneori sunt preferate animalele în locul copiilor. Mulți oameni mor și leșină de foame, în timp ce unii cumpără hrană scumpă pentru animale și le duc la medici, stomatologi și coafori…
Săracii, bolnavii, cei fără adăpost, șomerii, cei deznădăjduiți constituie cu siguranță o dramă tragică actuală. Din multa lor durere, poate însă să se nască o înțelegere și compătimire, o umilință și reflecție, o îndepărtare de la viața irațională. Au fost uitate mărinimia, „slavă lui Dumnezeu” și dragostea de natură. Toți sunt chemați ca degrabă să se întoarcă, conștient și de bună voie, la bazele dătătoare de viață, care au fost ironizate sistematic, rău disprețuite și cu violență părăsite. Provincia, pădurile răcoroase, câmpiile înflorite, cerul înstelat, livezile cu pomi fructiferi și grădinile de zarzavat îi așteaptă pe cei obosiți de marele vacarm al orașelor, pentru ceva puțin, însă bun și al lor.
