Era prin anii 90. Mergeam cu copiii mei, ambii de grădiniță, spre un magazin din centrul satului. Am ajuns în fața poliției și din clădire a ieșit un tânăr, un adolescent. Șuvițele de pe frunte îi erau năclăite de sânge. Fața toată o rană. Gura o gaură diformă cu dinți săriți, din care țâșnea sânge. Mergea împleticindu-se, cu trupul îndoit, ținându-se cu mâinile de mijloc. S-a sprijinit de zidul clădirii să nu cadă și a scuipat din gură un șuvoi roșu. Era Sănduc. Fusese acuzat că a făcut scandal, s-a bătut și „milițienii” l-au adus la „audieri”. Ceea ce vedeau băieții mei era rezultatul „audierii”. În anii 90, în vidul legislativ de atunci, poliția făcea legea și era legea.
– Mama, ce e cu Sănduc!? au țipat copiii mei îngroziți. Îl cunoșteam toți trei. Casa lui era pe o uliță din apropierea noastră.
– L-au bătut polițiștii, am dat eu o explicație.
– Și trebuiau să îl bată așa, mama?!
– Nu! Nu trebuiau. Trebuiau să aplice legea și să îl pedepsească după lege, am șoptit și am tras de ei, să nu mai privească trupul acela de tânăr mutilat de două gorile – șeful de post și adjunctul lui – ce întruchipau în sat puterea absolută.
Copiii plângeau amândoi. Nu au vrut nimic dulce de la magazin. Tot drumul au vorbit de Sănduc.
Peste puțin timp am aflat că Sănduc a plecat în pușcărie. Cred că atunci a fost prima dată. S-a întors o fiară. Privirea îi era rea. Vocea înspăimântătoare. Pe față purta urmele încăierărilor. Mereu agresiv și pus pe scandal. Nu trecea mult și auzeam sirena poliției sunând pe ulița din apropiere. Știam de ce. Făcuse ceva Sănduc.
Eram foarte tânără și lucram ca profesoară necalificată într-un sat din comuna mea, când am auzit prima dată vorbindu-se despre Sănduc, ca despre spaima școlii din centrul comunei. A fost un copil problemă. Singura soluție la problemă era bătaia. Profesorii băteau la el ca la un sac de fasole. Știam că tatăl lui l-a bătut de mic și foarte tare. Atât de tare de își pierdea controlul funcțiilor corpului.
A devenit un adolescent, ce se bătea, fura, provoca numai scandaluri. Nimeni, nimeni nu avea vreun cuvânt de bine de spus despre el. De-abia își începuse viața și soarta îi era pecetluită într-o dharmă blestemată cuprinsă în trei cuvinte: libertate, fărădelegi, pușcărie…, libertate, fărădelegi, pușcărie…
Satul răsufla ușurat când era închis și își oprea respirația de groază, când plutea peste el ca un nor întunecat, prevestitor de furtună vestea că a fost eliberat. L-au luat pe Sănduc, auzeam din când în când pe cineva spunând cu bucurie. Trecea puțin timp și auzeam cu groază: A venit acasă Sănduc…
Nimeni nu se îndoia că va pleca iar la pușcărie. Incertitudinea era despre ce va mai face și pe cine va lovi. Vocea îi era groasă, agresivă, poruncitoare și râdea batjocoritor. Copiii fugeau de pe ulițe, când trecea el. Fetele se ascundeau după garduri. Lui îi plăcea că toți fug…
Până și mama lui se ascundea de el, când era acasă, atât de otrăvit îi era sufletul și atât de periculos era. Mie nu îmi era frică de el și nu mă ascundeam niciodată. Când mă uitam la el nu vedeam pușcăriașul fioros, teroarea satului, ci vedeam adolescentul bătut de polițiști, vedeam copilul bătut crunt de tată până când își pierdea orice control asupra propriului corp.
Într-o vară m-am trezit că am o scrofiță gestantă. Castrasem prea târziu porcul, cu care stătuse peste iarnă în coteț. Îmi trebuia urgent un dulgher, care să îmi facă în grajd încă un ocol, în care să stea purcica singură. L-am găsit pe Sănduc. Era venit din pușcărie. I-am spus ce am de făcut și a venit. Pe vremea aceea totul se lucra manual. Nu existau scule electrice. A venit cu trusa lui de scule. I-am scos la îndemână scânduri, leațuri, căpriori, chingi, ca să aibă cu ce lucra și am dispărut. Era greu să stai în preajma lui. Înjura înfiorător. Din trei cuvinte două erau înjurături. Vorbea gros și i se simțea în voce ferocitatea și violența. Îi duceam bere, suc, cafea pe o masă afară și fugeam în casă.
Copiii mei erau pe lângă el curioși să vadă cum lucrează. Nu le era frică de el. Mereu au văzut în el pe adolescentul acela bătut inuman de polițiști. Și cum făceam eu mâncare în casă, îmi vin copiii într-un suflet la mine și îmi spun:
– Mama, a zis Sănduc să nu te temi că înjură și țipă! Așa e vorba lui.
Am înțepenit privindu-i. Nu înțelegeam de unde până unde discuția aceasta. M-au lămurit copiii.
– I-am spus să vorbească frumos, că ție nu îți place să auzi înjurături! îmi zice cel mare.
– I-am spus că te sperii și nu ieși din casă, a adăugat și cel mic.
Nu știam, dacă să râd sau să plâng. Copiii mei m-au auzit plângându-mă că nu îmi place comportamentul „pușcăriașului” pe care îl angajasem să facă reparații în grajd și i-au făcut educație. Cum i-o fi privit spaima satului pe doi țânci, care au îndrăznit să îl educe, habar nu aveam, dar aș fi murit de curioasă să fiu martoră.
La prânz am pus mâncarea pe masă afară și l-am chemat. A venit, s-a spălat pe mâini și s-a pus la masă. Intenționam să îl las singur. M-a strigat. M-am întors.
– Doamnă, nu te speria de mine că înjur și țip! Nu am nimic cu matale! Așa e vorba mea. Eu sunt prost.
Nu i-am răspuns nimic. Nu știam ce să zic. Era violent cu oricine din sat, fugeau toți de el ca de Ucigă-l toaca. Cu mine și cu copiii mei nu a fost niciodată. A glumit cu copiii cât a mâncat. Am realizat că încearcă să își controleze limbajul și tonul, dar nu îi prea reușea. A terminat treaba. I-am plătit.
La puțin timp am auzit sirena poliție pe uliță. Am aflat că a plecat iar în pușcărie. Dharma blestemată cuprinsă în trei cuvinte își continua rotirea: libertate, fărădelegi, pușcărie…, libertate, fărădelegi, pușcărie…
Satul iar a răsuflat cu bucurie: L-au luat pe Sănduc!
A trecut ceva timp și peste sat a venit viforul unei vești: S-a întors Sănduc!
Soarta lui era pecetluită până la moarte. Nimeni nu credea că va putea fi vreodată om. El era fiară.
Încet-încet satul realiza cu mirare că Sănduc cel întors din pușcărie ultima dată, în 2002, nu mai era Sănduc cel de dățile trecute. Vocea îi era groasă și dură, vocabularul murdar, fața purta urmele bătăilor, dar el nu mai era violent, nu mai fura, nu mai făcea nimic rău. Căuta de lucru și se ținea de lucru. Era un meseriaș foarte bun și harnic. După ceva timp, și-a găsit și o prietenă, pe care a luat-o de soție. Stătea în curte cu mama lui, care nu se mai temea de el. Mama în căsuța bătrânească, iar el își făcuse o căsuță nouă. Și prin sat tot case făcea. Le începea de la fundație și termina cu acoperișul.
Mă miram eu și se mira întregul sat de schimbare. Ceva îl modificase, dar nu știam ce.
Într-o vară, lucra la o casă alături de mine. L-am strigat și l-am rugat să îmi ascute sapele, că urma prășitul. A spus că o va face seara, după ce lasă munca. A venit. Le-a ascuțit. I-am dat un pahar cu suc și o cafea. Bani nu a vrut. A spus că e o nimica toată. Eram afară, la masă, sub nuc. Mi-am făcut curaj să întreb, dar mi-am ales foarte atent cuvintele.
– Sănduc, nu te supăra că îndrăznesc să te întreb. Ce te-a făcut să te schimbi!? Întregul sat era convins că vei muri prin pușcărie.
M-a privit lung. A dat să râdă, dar râsul i-a devenit plâns. A plecat ochii. A înghițit un nod din gât. A vorbit.
– Și eu credeam că voi muri în pușcărie. Am fost la Botoșani, la Iași, la Chilia. Mă duceau cu vagonul numit „balena” în limbajul deținuților. Mulți, puturoși, fără aer, fără lumină, cu un wc pus într-un colț, eram îngrămădiți în el ca într-un trup uriaș de balenă. Criminali, hoți, violatori, borfași – puși toți la grămadă. Pe dosarul meu era scris cu roșu, adică cel mai rău. La prășit am lovit un alt deținut cu sapa în cap. Eram ținut pe cameră la periculoși. Cum eram acasă așa eram și în pușcărie. Cel mai rău. Mă băteam. Loveam. Eram o fiară. Să fiu cel mai tare, să lovesc cel mai rău era maxima fericire și realizare pentru mine. Și într-o zi am auzit un bătrân vorbind…
Nu am uitat niciodată ceea ce mi-a spus atunci, așa cum nu am uitat cum îi era fața când povestea.
Anul trecut mergeam la Biserică. L-am întâlnit pe Sănduc. Știind că nu se sfiește să povestească ce ticălos a fost, l-am întrebat, dacă ar fi de acord să stea de vorbă cu mine și să scriu un text.
– Nu o fac să îmi bat joc, nu o fac să te expun, ci ca lecție pentru alți tineri, care nu se pot salva, care se lasă stăpâniți de demonii din ei. Poți fi pentru ei un exemplu. Știi, nu am uitat niciodată ce mi-ai povestit, atunci când mi-ai ascuțit sapele.
A zâmbit. Mi-a spus că da, dar nu a venit să vorbim. I-am respectat decizia. Nu pot forța pe nimeni să își spună povestea, să își dezvelească sufletul.
Primăvara aceasta m-am dus la magazinul cu materiale de construcții din sat după o găleată de var. Sănduc era în fața magazinului. M-a salutat și m-a abordat el.
– Știți, nu am uitat, ce mi-ați cerut atunci, dar nu am venit că mă tem că voi plânge în fața dumneavoastră. Nu vreau să plâng în fața unei femei, în fața unei doamne…
Mă fac că nu observ că ochii i s-au aburit de lacrimi.
– Povestea aceea cu bătrânul din pușcărie, care ți-a schimbat soarta merită să fie cunoscută… Povestea ta poate fi o lecție pentru tineri. Termin de dat cu var și te aștept să vorbim.
– O să văd.
După câteva zile a venit să vorbim.
– Știu că tatăl tău te bătea tare, când erai mic. Crezi că asta te-a făcut omul rău de mai târziu? întreb.
– Da. Sigur. Mă bătea cu cureaua cu cataramă lată. Unde ajungea catarama se rupeau bucăți de carne. când lovea cu cantul ei durea cel mai tare. M-a legat cu sârmă de baloți. Știți cum este să ai mâinile și picioarele legate la spate, cu lanțul într-un nod și pus lacăt la lanț!? Odată m-a lovit după cap cu o blană de la ușă și am amorțit tot. Atunci am fugit pentru prima dată de acasă. Am dormit în podul școlii toată iarna. Un vecin cu școala – Sorin Apetrei, Dumnezeu să îl ierte!- m-a văzut și i-a fost milă. Era ger cumplit. M-a chemat să dorm la el în noaptea aceea. Aveam 13 ani.
Îi studiez limbajul trupului în timp ce vorbește. Habar nu are că fața îi arată ca de copil chinuit și speriat. Dă din mâini de parcă s-ar apăra de un agresor nevăzut și se plimbă agitat prin cameră. Povestind a redevenit copil… Duce mâinile la spate, să îmi arate cum îi erau legate. Ridică și un picior ca să îmi demonstreze cum erau strânse toate membrele într-un nod. Când spune că tata l-a lovit cu o blană după cap, duce mâna la ceafă și imită cu mâna gestul de a fi lovit puternic după cap. Retrăind forța loviturii de atunci își duce capul smuncit în față.
– Poți să îmi spui cum te-au bătut polițiștii?
– Făceam mici găinării. Mă băteam. Am făcut trei ani de pușcărie pentru trei litri de vin. Când puneau mâna pe mine, polițiștii mă băteau ca pe hoții de cai. Mă puneau cu fața în jos pe un pat metalic, cu tălpile peste marginea de fier a patului. Unul se punea pe picioarele mele și celălalt lovea cu bastonul la tălpi. Mi-au dat o sută de lovituri. M-au întrebat: Câte au fost!? Le-ai numărat?! Am răspuns că nu știu, nu le-am numărat. Au râs și au spus că o luăm de la capăt ca să număr și să țin minte. Mi-au mai dat încă cincizeci… În sediul poliției era o ușă cu gratii. M-au legat cu spatele de ea, cu mâinile în sus și m-au lovit cu pumnii numai în piept. Scuipam sânge și îmi simțeam în loc de coaste foc.
E șocant să îl privesc în timp ce povestește. Iar descifrez limbajul corpului. E agitat și are ochii tulburi. Se teme că nu îl cred și ca să mă convingă se întinde pe canapeaua mea cu fața în jos, cu picioarele peste capătul ei, cu tălpile peste margine. Arată cu mâna, unde se așeza pe picioarele lui unul din polițiști, să îl țină. Sare în picioare și imită gesturile celuilalt polițist, care lovește cu bastonul și numără. Când povestește cum a fost legat de ușa cu grilaj de fier, fuge la ușa mea, se pune cu spatele la ea, ridică mâinile în sus și îmi spune: Așa mă legau și apoi începeau a lovi!
Eu las capul în jos. Nu îl pot privi. Constat că îi suport mai ușor cuvintele, când îmi povestește, decât gesturile prin care îmi explică bătăile. El fuge afară să se calmeze, să își aprindă o țigară și să nu văd eu că plânge. Revine în casă, după câteva momente, pentru a-și continua dialogul cu mine.
– Cum te-ai simțit când copiii mei ți-au spus să vorbești frumos, că eu nu suport să înjuri și să țipi!? Erai totuși spaima satului și doi țânci îți dădeau lecții.
– Îmi amintesc ceva, dar neclar. Știu că stăteau pe lângă mine și ciripeau fără frică.
– Și acum spune-mi povestea bătrânului din pușcărie, povestea bătrânului, care ți-a schimbat soarta. Cine era? Îi știi numele? De ce a ajuns în pușcărie?
– Eram la Botoșani. Aveam aproape 28 de ani. Am fost scos de pe cameră, de la periculoși și mergeam la muncă. Eram tâmplar. El era bătrân. Fusese condamnat cu ceva despre valută falsă sau așa ceva. Eu eram cu cei mai răi și pe alt culoar de paturi. El era un om liniștit. Uneori îl auzeam vorbind blând și râdeam de el. Niciodată nu vorbea despre bătăi, violențe, hoții, crime, violuri ca noi, ceilalți. Nu știu cum am început să îl ascult. Nu mai auzisem pe nimeni vorbind ca el, cu drag, cu căldură, cu vorbe cum nu am mai auzit la nimeni. Seara îi căutam tovărășia omului cu vorbe dulci. Căutam un loc lângă el. Ascultându-l simțeam o lumină în cap. Spunea: Uite ce e aici! Sunteți oameni! Suntem oameni! Nu așa trebuie trăită viața! Când ieșiți, faceți în așa fel să nu mai veniți niciodată aici, nici voi, nici eu! Suntem oameni, nu animale! Cred că ascultându-l seară de seară, am început pentru prima dată să fac diferența dintre bine și rău, dintre om și fiară și să îmi doresc altfel de viață. Nu exagerez că simțeam o lumină în cap, când îl ascultam. Am venit acasă la 28 de ani, în 2002. Sunt născut în 1974. De atunci nu am mai fost în pușcărie niciodată.
Îl privesc și nu știu ce să mai întreb. Pe chip și pe creștetul capului îi văd urmele loviturilor. Vorbește tot el.
– Schimbarea o datorez și soției mele. Să știți că nu s-a petrecut totul brusc. Nu am mai furat, dar agresivitatea mi-am controlat-o greu. Eram tentat să lovesc imediat. Cred că am mai avut mici scăpări. Apoi mi-am impus să nu beau, să nu intru în localuri și să evit conflictele. Vorbesc încă porcos și am voce dură. Asta nu pot schimba.
Zâmbesc și mă abțin să îi spun că în fața mea și-a înghițit de câteva ori cuvintele ca să reformuleze propozițiile fără cuvinte colorate.
– Ai citit „Mizerabilii”, de Victor Hugo? îl întreb.
– Nu! Nu am citit nicio carte!
– Măcar încearcă să vezi filmul. Caut-l pe internet. O să îți placă.
– Despre ce este vorba în film? mă întreabă.
Îi povestesc pe scurt câte ceva despre condamnatul Jean Valjean și preotul Myriel, care i-a schimbat soarta. Nu mă privește. Îmi evită ochii intenționat. Știu de ce. Își aprinde o țigară. O fumează privind în zare.
– Nu sunt bun. Sunt încă rău. Lupt în fiecare zi cu asta.
– De la 18 la 28 de ani ai fost spaima satului și ai trăit între pușcărie și casă, dar mai mult în pușcărie. De la 28 la 50 nu ai mai fost niciodată în pușcărie…, închei eu dialogul dintre noi.
Vine Paștele. Mă gândesc la cei doi tâlhari răstigniți pe Cruce lângă Iisus. Cânt încet: „Nu-i singur Iuda vinovat” și îmi curg lacrimi…
Luminița Aldea
