Preot Ioan Istrati
Acuma, la apusul postului, toți preoții sunt prinși de dimineața până seara. Sfeștanii, spovedanii, molitfa Postului. E un iureș al Harului lui Dumnezeu, o oboseală cruntă, dar și o bucurie negrăită.
Mergem să spovedim și să împărtășim bătrâneii care nu pot veni la Biserică.
E atâta suferință. Oamenii care acum câteva zeci de ani mutau munții din loc, acum stau într-o cămăruță, așteptându-L pe Dumnezeu. Pe masă peste tot pastile multe și Iconițe. Trupul și sufletul. Facturile uriașe la lumină și gaz se zgâiesc atroce din cartea veche de rugăciuni. Poze vechi cu bebeluși care acum sunt mari și plecați prin zări.
Băbuțele icnesc și sărută Crucea mare de lemn. Primesc tremurând lumânarea aprinsă și se hrănesc printre lacrimi cu Dumnezeu. Nicio ambiție, nicio mânie, nu mai au tupeu, mândrie, nemulțumire. Au doar liniștea aia mare dinaintea morții, timpul transformat în rugăciune.
Ce se alege din miile de dorințe, plăceri, ambiții.
O bătrânică mică de tot, sprijinită într-un băț, oftează îndelung.
– Părintele meu, e greu de trăit cu durere, da-i mai greu de murit. Trebuie să răbdăm aici pentru păcatele noastre. Și am aflat ceva. Cel mai important drum pe lumea asta e drumul până la toaletă. Puterea de a-ți purta de grijă, asta te definește ca om.
Mângâi bătrânica pe cap. Are 93 de ani.
Câtă înțelepciune a sădit Dumnezeu în oamenii bătrâni. Și ce dar e să ajungi bătrân.
Așa îi priveghează Tatăl ceresc în dureri și-i pregătește de Rai, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viața cea fără de sfârșit.
