„Epidemia” de singurătate și sfârșitul lumii

Efectele epidemiei de acum sunt amplificate de o altă „epidemie”, asupra căreia au atras atenţia mai multe studii în ultimii ani: „epidemia” de singurătate şi depresia cauzată de aceasta, care, în mod paradoxal, afectează mai ales ţările bogate şi dezvoltate. În vremurile pe care le traversăm acum, în care ni se impune izolarea unii faţă de ceilalţi, singurătatea omului contemporan este resimţită într-un mod şi mai apăsător.

Un mare duhovnic spunea mai demult: „Știi când va veni sfârșitul lumii? Când nu va mai fi cărare de la un om la altul”. Astfel că, mai ales acum, suntem chemaţi spre a reflecta la calitatea relaţiilor interumane, iar această criză ar trebui să ne ofere prilejul de a redescoperi valoarea lor. Legăturile de profunzime şi unitatea dintre noi sunt ceea ce dau adâncime, sens și stabilitate existenței noastre, tocmai în momentele de criză.

Însă, pentru a veni cu adevărat în întâmpinarea celorlalţi, în primul rând avem nevoie să învăţăm să ne reîntâlnim cu noi înşine. Fiindcă, în societatea globalizată, a bunăstării şi abundenţei, a consumerismului şi divertismentului, în care omul contemporan a trăit până acum, asaltat de tot felul de „invitaţii” la fericire, acesta a fost confiscat din sinele său autentic, s-a uitat pe sine, identificându-se mai curând cu o mască decât cu chipul lui Dumnezeu din el. A devenit dependent de o fericire artificială, care l-a alipit şi mai mult de lucruri şi de fantasmele unei lumi fabricate mediatic şi digital. Această lume, prin avalanşa de stimuli, imagini şi oferte seducătoare, l-a făcut să „evadeze” şi mai mult din sine, l-a înrobit patimilor şi senzaţiilor amplificate la maximum.

„Nu-L va afla pe Dumnezeu cel care nu s-a cunoscut pe sine” 

Însă, în acest mod, înstrăinându-se de sinele său real, el s-a înstrăinat şi de aproapele. Şi nu numai de aproapele, dar şi de Dumnezeu. Totul porneşte de la cercetarea sinelui: unde suntem noi în raport cu Adevărul din noi, cu chipul lui Dumnezeu din noi. „Nu-L va afla pe Dumnezeu cel care nu s-a cunoscut pe sine”, spunea Cuviosul Teognost, ostenitor întru cele ale Duhului în secolul al XIII-lea. Omul societăţii de consum, înconjurat de o abundenţă de bunuri materiale şi de atâtea posibilităţi de distracţie, rătăceşte, cu sufletul pustiu, într-o „ţară străină”, fiind apăsat de sentimentul de singurătate şi de un dureros gol ­sufletesc. El nu mai cunoaşte iubirea – pe care a ajuns să o confunde cu ideea de a consuma -, fiindcă nu se mai cunoaşte pe sine, nu-l mai cunoaşte pe aproapele său şi nici pe Dumnezeu. Uneori numărul și intensitatea experiențelor trăite lasă urme în noi, consumă energii din noi. Astfel, simțim că puterile noastre sufletești sunt mai slabe, că purtăm în noi un gol. Cei care trec din relație în relație cred că își „îmbogățesc” viața, având cât mai multe „la activ”, dar, de fapt, poartă în interior un gol imens, iar sufletul lor se erodează cu fiecare nouă „experiență”, până când ei înșiși ajung să simtă că au un mare handicap: incapacitatea de a iubi, de a se implica sufletește cu adevărat, de a fi responsabili, chiar frica de iubire și de implicare.

Calitatea relațiilor îmbogățește o viață, nu numărul lor

Acel gol apăsător îi însoțește permanent, oricât vor încerca să-l acopere folosindu-se de alte și alte persoane. Fiindcă nu poate să-ți aducă niciodată împlinirea „consumul” de oameni. Nu e nicio împlinire, ci o pervertire a sinelui și o istovire a puterilor interioare care nu poate duce decât la moarte sufletească. Mai dureros este când acești oameni îi „ucid” sufletește și pe alții, după care îi leapădă ca pe niște obiecte și li se pare „cool” acest lucru. Este cea mai clară şi dureroasă adeverire a cuvintelor profetice despre vremurile „când nu va mai fi cărare de la un om la altul” – vremurile înstrăinării de umanitatea noastră. Nu numărul relațiilor îmbogățeşte o viață, ci calitatea acestora. Iar calitatea unei relații de prietenie sau de iubire înseamnă că ea e indestructibilă, că timpul și alte situații circumstanțiale (vârsta, boala) nu o slăbesc, ci o întăresc și mai mult; iubirea ori e de esenţă veşnică, avându-și izvorul în prezența lui Dumnezeu din inima noastră, în chipul Lui din noi, ori nu e deloc.

Tinerii care trec din relație în relație și văd și un motiv de laudă în acest lucru nu capătă „experiență”, ci o sleire sufletească, însoțită de blocarea într-o stare de perpetuă imaturitate. Nu e o împlinire, o îmbogățire a vieții, ci o fugă de sine, un consum și o risipire, care îl transformă pe om într-un individ fluid, un adult infantilizat și bolnav sufletește, incapabil de a se dărui și de a crește ca persoană printr-o relație autentică de iubire, de comuniune. Oamenii nu sunt jucării. „Iubirea nu-i a vremii jucărie”, spunea Shakespeare într-un minunat sonet.

Mai împlinit și mai îmbogățit sufletește și mai aproape de adevăr în calitatea lui de persoană devine un om care a rămas toată viața alături de o singură persoană, pe care a asumat-o și cu care s-a unit deplin prin iubire, sub acoperământul harului lui Dumnezeu, realizând alături de acea persoană o creștere și o întregire reciprocă. Alături de care, pe o perioadă îndelungată de timp, și-a format caracterul în exersarea virtuților – răbdarea, capacitatea de jertfă, îngăduința, fidelitatea, înfrânarea, stăpânirea de sine, ieșirea din sinele egoist către celălalt. Doar o astfel de experiență îmbogățește cu adevărat și îl ajută pe om să dobândească maturitate și înțelep­ciune. Altfel nu se pot dobândi, oricât de multe relații ar avea „la activ” și oricât de multe citate despre iubire ar posta pe Facebook, din cărți, pentru a impresiona pe alții!

Desigur, în vremurile noastre pare mai degrabă un ideal greu de împlinit a realiza acea comuniune cu o persoană, comuniune care să îți dea prilejul sporirii în virtuți, autocunoaşterii, maturizării și împlinirii ca om. Totuși, chiar dacă am iubit și ne-am simțit trădați, chiar dacă ducem cu noi un gol apăsător, trebuie să credem că putem avea oricând puterea de a iubi din nou. Dacă cerem lui Dumnezeu această putere, El vine și umple golul și ne dă puterea de a iubi din nou, de a dărui sincer și deplin, chiar și purtând răni mai multe în inimă. La Dumnezeu, care vindecă rănile și înnoiește, totul este posibil!

Însă numai cel care se întoarce de pe calea către moartea sufletească, numai cel care ajunge la pocăință, la adevărata cu­noaștere de sine, numai cel care-și vede golul din sine, înțelegând ce anume a dus la această cumplită sărăcire, și e mânat de un dor sincer de ­Înviere – numai acela poate ajunge la adevărata iubire, pe care nu o va mai putea confunda ­niciodată cu surogate.

Irina Bazon

Sursa: http://ziarullumina.ro