Biserica Ortodoxă sărbătorește an de an, în ziua de 14 septembrie, Înălțarea Sfintei Cruci, una dintre cele mai vechi sărbători creștine. Spre deosebire de alte sărbători sau praznice împărătești în care putem consuma orice fel de mâncare, praznicul Înălțării Sfintei Cruci se serbează prin post, pentru că ea ne aduce aminte de Patimile și de Moartea Mântuitorului pe dealul Golgotei.
14 septembrie: o dublă sărbătoare
Întâi de toate, pentru a putea da un răspuns, trebuie să cunoaștem cu adevărat ce sărbătorim în ziua de 14 septembrie – o zi cu dublă semnificație. În această zi, Biserica noastră ne amintește, așadar, de momentul descoperirii, de către Sfânta Împărăteasă Elena, a Lemnului Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul, în anul 326, dar și de ziua aducerii Sfintei Cruci de la perșii păgâni, în anul 629, în timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în Biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusalim.
Pe lângă acest praznic din ziua de 14 septembrie, Biserica Ortodoxă cinsteşte Sfânta Cruce de încă trei ori pe an: în a treia Duminică din Postul Mare; pe 7 mai (Arătarea Semnului Sfintei Cruci Împăratului Constantin, cunoscuta minune care îl va face pe Sfântul Împărat să însemneze steagurile, coifurile și scuturile soldaților cu Sfânta Cruce, învingându-l astfel pe Maxențiu) şi pe 1 august (Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, care ne amintește de eliberarea grecilor din robia saracinilor cu ajutorul Sfintei Cruci).
Dilema fructelor „cu Cruce”
Deși în Sfânta Scriptură sau în scrierile duhovnicești ale Sfinților Părinți nu există niciun detaliu legat de o eventuală „interdicție” a consumării de fructe care prezintă Semnul sau forma Sfintei Cruci, s-a păstrat din generație în generație această informație fără a se ști neapărat motivul sau temeiul din spatele ei.
Preluând doar ideea că „este păcat să mănânci fructe cu Cruce”, mulți au uitat de explicația care stă la baza acestui obicei și pe care îl regăsim în folclorul poporului nostru, dar care are doar caracter de „tradiție”, iar nu de „rânduială bisericească”. Pe scurt, bătrânii din satele de odinioară țineau un soi de post care nu era trecut în cărțile bisericești, numit postul „de la Cruce până la Cruce”, care dura două săptămâni, adică cele 14 zile de la Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august) și până la Ziua Crucii (14 septembrie) – singurul post care, conform tradiției, putea aduce până și iertarea celor mai grele păcate. Folcloristul și prozatorul român Tudor Pamfile păstrează într-unul dintre volumele sale de etnologie motivul „interdicției” din ziua Înălțării Sfintei Cruci, în legătură cu sărbătoarea din data de 29 august: „În această zi nu se taie nimic cu cuţitul, ci totul se rupe cu mâna; nu se mănâncă varză, căci Sfântului Ioan de şapte ori i-au tăiat capul pe varză şi iar a înviat. Nu e bine să se mănânce fructe rotunde, care seamănă cu un cap – mere, pere, căpăţâni de usturoi – sau cu o Cruce – struguri, nuci, pepene”. Bătrânii mai spuneau că a sparge nuci pe 14 septembrie, cu piciorul sau mai ales cu ciocanul cu care lui Hristos i-au fost bătute cuie în mâini, este un adevărat sacrilegiu la adresa Lemnului Crucii pe care El S-a răstignit.
După cum intuiți deja, această tradiție nu are niciun fundament teologic și nicio menționare în canoanele sau în scrierile Părinților Bisericii. Din contra, în zilele în care postim aspru, îndemnul Bisericii este să ne înfrânăm de la a consuma produse de origine animală, iar nu de la cele vegetale – fructe și legume de orice fel, cu orice formă și cu orice semn, chiar și nuci și pepeni „cu Cruce”. Ba chiar mai mult, pentru că am amintit de nucă, aceasta poate fi considerată un real simbol al nevoinței creștine. În ce sens? Așa cum, bunăoară, spre deosebire de alte fructe, pentru a scoate miezul nucii trebuie să ne străduim și să depunem un oarecare efort pentru a da la o parte coaja lemnoasă, în egală măsură, prin post și prin rugăciunea cea din fiecare zi, prin osteneală și prin stăruință, vom putea ajunge la „miezul” vieții duhovnicești: despătimirea, adică eliberarea de toate patimile, țelul suprem al oricărui creștin – fie el monah, monahie, preot sau simplu mirean.
Evident, nu putem să ne dezicem de tradițiile strămoșilor noștri, ci trebuie să le transmitem copiilor noștri, fiind conștienți de valoarea inestimabilă a acestui tezaur pe care alții îl uită sau îl denigrează, considerându-l „demodat”. Cu toate acestea, însă, nu putem nega faptul că există unele tradiții care se înscriu, mai degrabă, în categoria superstițiilor și pe care Biserica nu le poate accepta. De aceea, pe 14 septembrie, de Ziua Crucii, noi postim pentru a ne (re)aminti de Sfânta Cruce, de Patimile și Moartea Domnului nostru Iisus Hristos, fără să ne abținem de la anumite fructe și legume „de dragul” nemuritoarelor tradiții care nu „vibrează” cu învățătura Bisericii.
Sfântul Ioan Damaschin spunea că Sfânta Cruce este „sprijinul celor statornici, reazemul celor slabi, toiagul celor păstoriţi, călăuza celor convertiţi,desăvârşirea celor înaintaţi, mântuirea trupului şi a sufletului”.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
