Preot Visarion Alexa
Evanghelia tânărului bogat.
Dincolo de măști, de haine, de frigul îndurat atunci când stați la Liturghie, știu că inimile dumneavoastră bat pentru cei dragi, pentru Biserică. Și știu că acele inimi biruiesc frigul, biruiesc spaima, frica, rugându-se. Acest efort al dumneavoastră, de a veni la Biserică, indiferent de vreme și de vremuri, este o mare binecuvântare și mulțumire pentru noi, preoții, să știți.
Tare trist ar fi să săvârșim Liturghia cu curțile Bisericilor goale și mă rog la Bunul Dumnezeu să le dea înțelepciune conducătorilor noștri, pe care i-am ales, să găsească soluții, nu să împiedice desfășurarea unui act absolut necesar pentru foarte mulți oameni.
Cine are grijă de psihicul nostru? Cum mai prindem curaj, putere, noi, creștinii, dacă nu mai ajungem să ne spovedim, să ne împărtășim? Sunt oameni care din generație în generație, de mii de ani, au trăit în curtea Bisericii, lângă Potir, și au trecut prin ciumă, și lepră, și tifos, și iată-ne, după mii de ani, tot aici, cu aceeași nădejde.
Cred că aceasta este menirea noastră, a oamenilor, să stăm aproape de Dumnezeu, în orice condiții, pentru că doar așa putem birui toate greutățile vieții.
Nu știu cum v-a schimbat pe dumneavoastră această pandemie, însă Evanghelia de astăzi- a Dregătorului bogat- ne dă o soluție de existență. V-ați considerat până acum frumoși, deștepți, bogați, atotputernici? V-ați considerat având mereu dreptate? Iată, vine o boală și sfărâmă totul. Ne izolează în case, ne însingurează, ne face sceptici până și față de cei dragi. Justificată temere, într-un fel.
Suntem campioni, în Europa, la decese din cauza acestei boli. Am spus acum ceva vreme că eu însumi port o oarecare spaimă în suflet, port mască, mă dezinfectez pe mâini, încerc să fiu cât pot de atent și de prudent. Mă tem, în primul rând, să nu îmbolnăvesc pe alți oameni dragi și da, mă tem să nu mă îmbolnăvesc și eu, să sfârșesc tragic, departe de familie și de toți cei dragi, pe patul unui spital, neîngropat creștinește.
E o perioadă grea, însă Evanghelia de azi ne oferă o cheie puternică.
Un tânăr bogat, deștept, bănuiesc că și frumos, s-a apropiat de Hristos și, într-o curtoazie bizară parcă, i-a zis: “Învățătorule bun, ce să fac să dobândesc viața cea veșnică?” Un cuvânt ciudat. Când vine un om pe lângă tine și începe să-ți adune scamele de pe haine, parcă te pune pe gânduri, te întrebi dacă nu e ceva necurat la mijloc.
“De ce mă numești pe mine bun? Bun e doar Dumnezeu!”, îi spune Hristos, sancționând parcă acea falsă curtoazie. Apoi, Domnul îi spune să respecte poruncile, pentru a dobândi viața cea veșnică, iar când află că tânărul făcea asta din tinerețe, îi spune să vândă tot, să împartă săracilor și să-L urmeze. Tânărul, auzind aceasta, se întoarce și pleacă.
Grea situație…băiat bun, deștept, frumos, protocolar, însă cu porțile împărăției lui Dumnezeu închise. Cine este omul acesta însă? Părerea mea este că tânărul acesta reprezintă, de fapt, toată umanitatea. Rulăm în creierașul nostru programe pe care părinții noștri ni le implantează din fragedă pruncie: “Trebuie să fii deștept, frumos și cu bani, și să te însori/măriți cu un el/o ea pe măsură!” Și-i bârâie mami în cap bietei fete treaba asta până rămâne nemăritată pentru că nu-l găsește pe Făt-Frumos descris de mami, niciunde.
Aceste programe care rulează în mintea noastră fac ca această lume să devină din ce în ce mai ciudată. Ne respectăm, dar ne urâm în adâncul inimii noastre. Ne vorbim frumos și mieros, dar în adâncul inimii noastre scuipăm pe oameni. Suntem plini de voie bună și zâmbitori, dar în gândul nostru îl ucidem pe cel căruia îi zâmbim.
Unde-i protocol, nu e iubire!
Poate că Domnul, prin Evanghelia aceasta, îi spune omului contemporan: “Omule, vino-ți în fire! Prinde îi inima ta pe ceilalți din jurul tău, gândește-te cu durere și cu dragoste la confrații tăi!”
Astăzi, Domnul îl provoacă pe tânărul bogat să treacă din ipostaza de legiuitor, de învățător de lege, în aceea de fiu. Vă voi spune o întâmplare…
Tatăl meu suferă de o boală grea de inimă- insuficiență cardiacă severă. Când am aflat diagnosticul acesta, am început să mă rog la Domnul să-mi arate cum pot să-l ajut, ce să fac pentru el. Și am aflat că există o operație de ultimă generație, minim invazivă, dar extrem de costisitoare (câteva zeci de mii de euro). Ne-am gândit să vindem casa, să facem orice ca să-i redăm sănătatea. Din păcate însă, rinichii lui nu ar fi suportat o astfel de intervenție. M-am întrebat atunci, după ce lucrurile s-au așezat, cum de m-am gândit eu să vând casa și să-l salvez pe tata. Știți de ce? Pentru că-l iubesc sincer! Nu pentru că-l respect, nu pentru că-l cinstesc, nu pentru că e cineva (e neica nimeni), ci pentru că e tata și pentru că inima mea bate la unison cu inima lui bolnavă.
Vedeți dumneavoastră, Domnul nu ne-a numit pe noi slujitori, robi (acestea sunt titulaturi omenești), ci ne-a numit FII. El e Tata și inima noastră ar trebui să bată, dintr-o mare iubire, la unison cu inima lui de tată. Noi ar trebui să fim capabili, în orice moment, să vindem averea noastră și să-L urmăm, pentru că dragostea e mai puternică decât averea.
Dragostea te face să dai tot pentru persoana iubită. Inima Sfinților bătea la unison cu inimile zecilor și sutelor de săraci din jur și, până la urmă, cu inima lui Dumnezeu.
Degeaba îi spui unui om “Te iubesc!”, degeaba îl învălui cu vorbe dulci, mieroase, meșteșugite, degeaba te porți plin de curtoazie cu el, dacă nu poți să-l iubești cu adevărat, dacă inima ta nu bate la unison cu a lui.
Evanghelia aceasta ne învață un lucru fundamental: legea care mișcă această lume nu este spaima, frica de moarte, de boală, care ne copleșește adesea, ci dragostea. Nu banii, averile, frumusețea sau deșteptăciunea mișcă lumea, ci dragostea și pe aceasta ar trebui să ne străduim să o aflăm în inima noastră.
Casele nu sunt frumoase, luminoase pentru că sunt scumpe, împodobite cu mobile și lucruri luxoase, ci dacă acolo, între cei ai casei respective, există dragoste. Dacă vezi un om arătând grijă și milostenie altui om, vezi dragoste și acolo este toată taina acestui univers atât de complex.
Nu vă temeți! Poți iubi, poți arăta iubire și cu masca pe față. Poți să te îngrijești de cel bolnav, de cel suferind și purtând mască. Este fundamental ca în această perioadă întunecată să nu ne arătăm colții. Nu furia, nu împotrivirea cerberă, nu distrugerea, ruperea, separarea, nu “mușchii”, strigătele cuceresc și echilibrează lumea în perioade negre, ci doar iubirea. Iubiți-i pe cei ce vă dușmănesc, nu jubilați la îndemnurile spre revoltă.
Dați cezarului ce-i al cezarului și lăsați-I lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu! Cezarului respectă-i legea (nu are ce face cu iubirea ta), dar dați celor din jur și deci, lui Dumnezeu, toată iubirea și grija din inima dumneavoastră. Sunați-i pe cei dragi, vorbiți cu ei zilnic, iubiți-vă din priviri. Eu nu am observat ca în perioada aceasta grea să scadă răutatea din noi, ci parcă, dimpotrivă.
Să ne străduim să ieșim din această pandemie învățați- mai iubitori, mai iertători, mai aproape de ipostaza de fii ai lui Dumnezeu, căci vedeți cât de fragilă este viața și cât de repede o putem pierde…
