Prevestirea Sfintelor Pătimiri
„Zis-a Domnul către Ucenicii Săi: Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu va lua și va vesti vouă. Puțin și nu Mă veți mai vedea, și iarăși puțin și Mă veți vedea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Deci, unii dintre Ucenicii Lui ziceau între ei: Ce este aceasta ce ne spune: Puțin și nu Mă veți mai vedea și iarăși puțin și Mă veți vedea, și că Mă duc la Tatăl? Deci ziceau: Ce este aceasta ce zice: Puțin? Nu știm ce zice. Și a cunoscut Iisus că voiau să-L întrebe și le-a zis: Despre aceasta vă întrebați între voi, că am zis: Puțin și nu Mă veți mai vedea, și iarăși puțin și Mă veți vedea? Adevărat, adevărat zic vouă că voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preschimba în bucurie. Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar, după ce a născut copilul, nu-și mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. Deci, și voi acum sunteți triști, dar iarăși vă voi vedea și se va bucura inima voastră și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi. Și în ziua aceea nu Mă veți întreba nimic. Adevărat, adevărat zic vouă: Oricâte veți cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da.”
Tristețea folositoare
Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mânăstirești, Cartea a IX-a, Cap. 10-11, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 225
„Tristețea totuși trebuie considerată folositoare numai pentru un singur fapt, și anume când o încercăm fie din căință, pentru păcatele săvârșite, fie aprinși de dorința desăvârșirii, sau de contemplarea fericirii ce va să vie. Despre aceasta vorbește și fericitul Apostol: Întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte (II Corinteni 7, 10). Însă întristarea care aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău (II Corinteni 7, 10), este supusă, binevoitoare, umilă, blândă, bună și răbdătoare, ca una care coboară din dragoste de Dumnezeu. Din dorința de desăvârșire ea însăși se întinde, fără a obosi, până la toată durerea trupului și zdrobirea sufletului, dar rămânând într-o oarecare măsură voioasă și puternică, prin speranța izbânzii, păstrează întreaga bunătate a omeniei și îndelungii răbdări, având în ea însăși toate roadele Duhului Sfânt, pe care le număra același Apostol: Iar rodul duhului este dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credință, blândețe, înfrânare (Galateni 5, 22-23).”
Herma, Păstorul, Porunca X, în Părinți și Scriitori Bisericești (1979), vol. 1, pp. 313-314
„Apoi iarăși când mânia se lipește de un om, pentru un lucru oarecare și se amărăște tare, tristețea se strecoară din noi în inima celui care s-a mâniat; se întristează de fapta pe care a făcut-o și se căiește că a făcut rău. Această tristețe, deci, aduce mântuire, pentru că cel care a făcut răul s-a pocăit.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
