Vindecarea orbului Bartimeu
„În vremea aceea, pe când ieșea Iisus din Ierihon, împreună cu Ucenicii Săi și cu mulțime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, ședea jos, pe marginea drumului, și cerea milostenie. Și, auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige și să zică: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și mulți îl certau ca să tacă; el însă cu mult mai tare striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Și Iisus, oprindu-Se, a zis: Chemați-l! Și l-au chemat pe orb, zicându-i: Îndrăznește, scoală-te! Te cheamă. Iar orbul, lepădând haina de pe el, a sărit în picioare și a venit la Iisus. Și l-a întrebat Iisus, zicându-i: Ce voiești să-ți fac? Iar orbul I-a răspuns: Învățătorule, să văd iarăși. Atunci Iisus i-a zis: Mergi, credința ta te-a mântuit! Și îndată a văzut și I-a urmat lui Iisus pe cale.”
Credința care mântuiește
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Unsprezecea, Cap. 5, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, p. 1015
„Dar când zicem credință, înțelegem cunoașterea adevărată despre Dumnezeu, și nu altceva. Cunoașterea este deci prin credință. Va mărturisi aceasta Prorocul Isaia: Dacă nu veți crede, nu veți înțelege (Isaia 7, 9). Iar că o cunoaștere care constă dintr-o simplă teorie e declarată de scrierile Sfinților (de Scripturi) nefolositoare, poți înțelege și din următoarele. A spus unul dintre Sfinții Ucenici: Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar și demonii cred și se cutremură (Iacov 2, 19). Ce vom zice deci față de acestea? Cum va adeveri deci Hristos, spunând că a avea viața veșnică înseamnă a cunoaște pe Unul și adevăratul Dumnezeu și, împreună cu El, pe Fiul? Socotesc că trebuie să spunem despre cuvântul Mântuitorului că este cu siguranță adevărat, căci cunoașterea e viață, fiindcă naște (în noi) puterea tainei și aduce împărtășirea de binecuvântarea tainică, prin care ne unim cu Cuvântul viu și de-viață-făcător.”
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Fragmente din Cărțile 7 și 8, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, pp. 754-755
„Nu i-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? (Ioan 11, 40) Mare bine e credința când se naște dintr-o înțelegere fierbinte. Și are atâta putere, că nu numai cel ce crede se mântuiește, ci și alții se mântuiesc prin credința aceluia. Așa precum slăbănogul din Capernaum a fost vindecat pentru credința celor ce l-au purtat pe el, așa și Lazăr a înviat pentru credința surorii. (…) A zis de fapt: Deoarece Lazăr, fiind mort, nu poate crede, împlinește tu lipsa credinței lui. Iar chipul credinței este îndoit: unul este dogmatic, constând în consimțirea sufletului la ceva, de pildă: Cel ce crede în El nu este judecat (Ioan 3, 18), altul, cel dăruit de Hristos prin har: Unuia i se dă, zice, prin Duhul Sfânt cuvânt de înțelepciune, iar altuia, după același Duh, cuvântul cunoștinței (I Corinteni 12, 8-9), credință care nu e numai dogmatică, ci lucrătoare a celor mai presus de om, putând muta și munții (I Corinteni 13, 2).”
Sursa: http://ziarullumina.ro
