Cel care are multă credinţă şi evlavie adevărată se hrăneşte din ceva înalt, duhovnicesc, care nu se poate descrie. Există însă unii care au o evlavie seacă, exterioară. Unii ca aceştia spun sec: „Acum, deoarece am intrat în biserică, trebuie să stau cu atenţie, nu trebuie să mă mişc, trebuie să-mi plec capul, trebuie să-mi fac cruce astfel!”. Unii se poate să se clatine în privinţa credinţei şi totuşi stau în picioare pe toată durata privegherii.
– Părinte, sunt neliniştiţi de ceva, caută ceva şi de aceea fac aceasta?
– Au ceva înlăuntrul lor. Sunt bune acestea, dar să le simtă cineva înlăuntrul său, să nu se facă numai la exterior. Una este să-ţi scoţi pălăria atunci când intri în biserică, din evlavie, şi altceva s-o scoţi deoarece vrei să-ţi răcoreşti capul. Evlavia se vede din felul cum ne împărtăşim, din felul cum luăm anaforă etc.
– Părinte, poate fi iritat cineva din manifestarea evlaviei celuilalt?
– Ascultă, când cineva îşi face crucea mare, dar o face simplu, cu smerenie, nu-l deranjează pe celălalt. Dar dacă se uită în jur să vadă de îl privesc ceilalţi şi face mereu cruci, atunci vor începe să-l ia în râs. Sau atunci când trece pe lângă o biserică şi priveşte să vadă de este lume în jurul lui, sau face şi… răbdare ca să se adune puţină lume, după care începe să facă cruci şi metanii ca aceia să-l vadă, atunci au dreptate să-l ia în râs. Vezi, duhul lumesc este dezaprobat. Adevărata evlavie, atunci când există, se vădeşte singură. Cuviinciosul[1], fără adevărata evlavie, devine necuviincios.
[1] Rom. 13, 13; I Cor. 14, 40; I Tes. 4, 12.
Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2012.
