– Părinte, cum să dobândesc evlavie?
– Sfinţii Părinţi spun că, pentru a dobândi evlavie, trebuie să trăieşti sau să ai legături cu oameni care au evlavie şi să iei aminte cum se comportă ei. Sfântul Paisie cel Mare, când a fost întrebat de cineva: „Cum pot dobândi frica lui Dumnezeu?”, i-a răspuns: Să te însoţeşti cu oameni care Îl iubesc pe Dumnezeu şi au frica lui Dumnezeu, ca să dobândeşti şi tu frica dumnezeiască[1]. Aceasta, desigur, nu înseamnă că vei face la exterior tot ce vezi că fac aceia, fără să simţi lăuntric, pentru că aceasta nu este evlavie adevărată, ci una mincinoasă. Minciuna este respingătoare. Evlavia este har de la Dumnezeu înlăuntrul omului. Orice face cel evlavios o face pentru că aşa simte înlăuntrul lui. Desigur, înlăuntrul nostru există evlavia firească, dar dacă omul nu o cultivă, aghiuţă îl aruncă, prin uitare, în nesimţire şi neevlavie. Însă prin comportamentul celui evlavios se deşteaptă iarăşi evlavia înlăuntrul lui.
– Părinte, pentru ce Sfinţii Părinţi numai despre evlavie spun că dacă vrei să o dobândeşti, trebuie să ai legături cu omul evlavios? De ce nu spun la fel şi despre altă virtute?
– Pentru că evlavia se transmite. Mişcările, comportamentul celui evlavios se transmit ca aroma[2], atunci când, în mod firesc, în celălalt există intenţie bună şi smerenie. Şi să-ţi mai spun şi aceasta: dacă cineva nu are evlavie, nu are nimic. Cel evlavios vede curat orice este sfinţit, aşa cum este în realitate, chiar dacă este fără ştiinţă de carte. Nu va face vreo greşeală, de pildă, în ceva care este legat de noimele dumnezeieşti. Este ca şi copilaşul care nu îşi bagă în minte vreun gând rău despre tatăl său şi mama sa, pentru că-i iubeşte şi îi respectă şi vede bine şi curat toate cele pe care le fac părinţii lui. Cu atât mai mult aici, când este vorba de Dumnezeu, Care nu Se compară cu nimic şi este desăvârşit în toate! Cel care nu are evlavie cade în greşeli, în înşelări chiar şi în privinţa dogmelor. Văd ce greşeli fac cei care nu au evlavie şi scriu erminii şi comentarii la textele sfinte etc.
În toate lucrurile duhovniceşti este trebuinţă de evlavie şi de inimă. Atunci când toate încep cu evlavie, toate sunt sfinţite. Mai ales atunci când trebuie să scrie cineva Slujba vreunui Sfânt, trebuie să-l iubească pe Sfânt, să-l aibă la evlavie şi aşa cele pe care le va scrie, vor ieşi din inima sa şi vor răspândi evlavie. Atunci când cineva a ajuns la măsura dragostei dumnezeieşti, a nebuniei dumnezeieşti, stihurile ies singure dinlăuntrul Său.
– Părinte, ce altceva ajută pe om să dobândească evlavia?
– A cerceta cu mintea sa orice lucru sfinţit şi a se afunda în el, dar şi a pune în valoare prilejurile ce i se dau. Acestea deşteaptă încet-încet evlavia înlăuntrul lui. Atunci când, de pildă, mi se dă ocazia să trec pe lângă o biserică şi să intru puţin în ea ca să mă rog şi n-o fac, mă lipsesc de har. Dacă vreau să merg, dar sunt împiedicat de ceva s-o fac, atunci nu mă lipsesc de har, pentru că Dumnezeu vede intenţia mea cea bună. De asemenea foarte mult mă ajută în dobândirea evlaviei cunoaşterea Sfinţilor ţinutului nostru, ai ţării noastre, ca să-i iubim şi să ne legăm de ei. Dumnezeu se bucură atunci când avem evlavie şi îi iubim pe Sfinţi. Iar atunci când avem evlavie faţă de Sfinţi, cu atât mai mult vom avea faţă de Dumnezeu!
– Părinte, ce anume ajută ca cineva să se mişte cu evlavie înlăuntrul bisericii?
– Atunci când porneşti spre biserică, să-ţi spui în mintea ta: „Unde merg? Acum intru în Casa lui Dumnezeu. Ce fac? Mă închin la icoane, lui Dumnezeu”. De la chilia sau de la ascultarea ta mergi în biserică. Din biserică să mergi în Cer, şi mai departe chiar, la Dumnezeu.
– Cum se face aceasta?
– Biserica este „casa” lui Dumnezeu. Dar şi casa noastră adevărată este în Rai. Aici cântă maicile. Acolo îngerii, sfinţii… Dacă atunci când mergem la o casă lumească, batem la uşă, ne ştergem picioarele, stăm cu sfială, în Casa lui Dumnezeu, unde Se jertfeşte Hristos, ce trebuie să facem? Cu o picătură de Sânge dumnezeiesc ne-a răscumpărat din păcat şi în continuare ne tămăduieşte cu kilograme de Sânge şi ne hrăneşte cu Trupul Său Cel preasfânt. Când vom aduce în memoria noastră toate aceste fapte înfricoşătoare şi dumnezeieşti, ele ne vor ajuta să ne mişcăm cu evlavie înlăuntrul bisericii. Dar văd la Sfânta Liturghie, chiar şi atunci când preotul spune: Sus să avem inimile, şi răspundem: Avem către Domnul, că puţini sunt aceia care îşi au mintea lor către Domnul. De aceea este mai bine să spunem în taină „să avem inimile noastre către Domnul”, pentru că mintea şi inima noastră sunt în întregime spre cele de jos. Spunem minciuni, pentru că spunem „avem”, dar nu avem mintea noastră acolo. Desigur, dacă am avea inima noastră către cele de „sus”, toate ar merge către cele de „sus”.
– Părinte, ce ajută pe cineva ca să cânte cu înţelegere?
– Să-şi aibă mintea sa la noimele dumnezeieşti şi să aibă evlavie, să nu prindă noimele dumnezeieşti literal, ci cu inima. Altceva este evlavia şi altceva este arta, ştiinţa psalmodiei. Arta fără evlavie este… spoială. Atunci când cântăreţul cântă cu evlavie, psalmodia se revarsă din inima sa şi cântă cu înţelegere. Când lăuntric omul este într-o stare duhovnicească bună, toate merg bine. De aceea trebuie ca acela care cântă să fie aranjat lăuntric şi să cânte cu inima, cu evlavie, ca să cânte şi cu înţelegere. Dacă are gânduri de-a stânga, ce cântare va face? Nu poate cânta cu inima. Pentru că spune Scriptura: Este cineva cu inima bună? Să cânte psalmi[3]. Odată când Sfântul Ioan Cucuzel a cântat, atunci când păştea ţapii, aceia s-au ridicat şi au stat în două picioare. Din aceasta au înţeles (cei din mânăstire) că el este Cucuzel, cântăreţul curţii imperiale. Orice faceţi, s-o faceţi cu inima voastră pentru Hristos. Şi la broderiile ce le faceţi, să puneţi evlavie, pentru că se pun peste cele sfinte, chiar şi cele ce le faceţi pentru căţuie[4]. Atunci când omul este evlavios, frumuseţea lui sufletească se vede în tot ceea ce face: în citit, în cântat, chiar şi în greşeli.
– În greşeli?
– Da, vezi că şi greşelile ce le face au evlavie, o strângere de inimă.
[1] Pateric, Avva Pimen, c. 65.
[2] Esenţă extrasă din diferite flori sau arbori.
[3] Iac. 5, 13.
[4] Căţuie = un fel de cădelniţă cu care paraclisierul tămâiază în diferite momente ale slujbelor, având întins pe umărul drept un acoperământ brodat.
Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2012.
