„Făcând aceasta, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui”

– Părinte, atunci când cineva nu are nevoie, dar se preface că are, trebuie să-l ajutăm?

– Hristos a spus: Să dăm celui ce ne cere fără să cercetăm[1]. Deşi nu are nevoie acesta ce-ţi cere, tot trebuie să-i dai. Să te bucuri că-i dai. Dacă Dumnezeu trimite ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi[2], noi de ce să nu ajutăm pe aproapele nostru? Oare noi suntem vrednici de toate darurile lui Dumnezeu? Dumnezeu nu după păcatele noastre ne-a făcut nouă, nici după fărădelegile noastre ne-a răsplătit nouă[3]. Un oarecare sărac îţi cere ajutor? Chiar dacă te îndoieşti pentru starea lui, tot trebuie să-l ajuţi cu discernământ, ca să nu te supere gândul. Ai văzut ce spune Avva Isaac: Chiar şi trăsură de-ţi va cere, să-i dai[4]. Nu ştii în ce situaţie este. Tu să crezi ceea ce îţi spune celălalt şi să dai potrivit cu ceea ce-ţi cere.

Dacă, de pildă, avem numai o mie de drahme şi îi dăm unui sărac şi ne neliniştim că nu avem să-i dăm mai mult, atunci, în afară de binecuvântarea (de banii pe care îi dăm), îi băgăm în conştiinţa sa pe Hristos şi neliniştea cea bună. Această faptă a noastră îl va răscoli, pentru că mintea lui mereu se va învârti în jurul milostivului aceluia care i-a dat împreună cu mia de drahme şi inima sa cea îndurerată şi va fi nevoit să-i întoarcă înapoi, în chip ascuns, banii de care s-a lipsit sau chiar mai mulţi. Mie mi s-a întâmplat un fapt asemănător. Odată, aflându-mă în Salonic, m-a oprit o femeie – părea a fi ţigancă – şi mi-a cerut bani pentru copiii ei, pentru că bărbatul ei era bolnav. Aveam numai 500 de drahme şi i-am dat. „Iartă-mă!”, i-am spus, „dar nu am mai mult să-ţi dau. Dacă vrei, ia-mi adresa şi scrie-mi cum merge bărbatul tău şi voi încerca să-ţi trimit din Sfântul Munte mai mult”. După puţin timp am primit o scrisoare cu 500 de drahme, în care scria: „Îţi mulţumesc pentru bunătatea ta! Îţi trimit banii pe care mi i-ai dat”. Atunci când cineva dă milostenie cu durere, cerşetorul este ars de dragoste, de Hristos şi începe şi el să împartă, iar nu să adune. Chiar de s-ar întâmpla să fie foarte împietrit cel care cere şi adună, nu se va bucura de cele adunate, căci Hristos va iconomisi ca banii să-şi afle locul lor, iar aceluia să-i rămână numai osteneala şi chinul pentru colecta (ca s-o numim aşa) pe care a făcut-o pentru alţii.

– Părinte, cât adică trebuie să dea cineva?

– Să dea atât cât să nu-l mustre conştiinţa sa. Este nevoie de discernământ. Să nu dea o sută de drahme şi apoi să se mâhnească pentru că n-a dat cincizeci. Este nevoie de multă luare-aminte atunci când cineva are dragoste cu mult entuziasm. Este bine ca atunci să frâneze puţin dragostea şi entuziasmul său, ca să nu-i pară rău că a dat mult unui nenorocit, rămânând cu mâinile goale, când trebuia să dea mai puţin. Încet-încet va dobândi experienţă şi va da potrivit cu râvna ce o are.

– Părinte, când cineva cere lucruri fără socoteală, să-i dăm?

– Aici este nevoie de discernământ şi iarăşi discernământ. Atunci când unul îţi cere lucruri fie şi cu scopul de a se făli cu ele, dă-i-le. Vezi, Hristos nu i-a spus lui Iuda: „Ce fel de apostol eşti? Taie-ţi iubirea de argint!”, ci i-a dat şi punga[5]. Dar dacă unul îţi cere, de pildă, o cutie de marmeladă şi o ai, iar tu ştii că acesta are un vas plin, în timp ce altul nu are deloc şi are nevoie, atunci spune celui ce are şi mai cere: „Frate, dacă vrei, dă şi tu puţin cutăruia din ceea ce ai!”. Dacă nu există nimeni care să aibă nevoie, dă-i fără să spui nimic. Poate că prin darea aceasta, dacă mai există o coardă sensibilă în el, va fi mişcat sufleteşte şi se va îndrepta.

În cazurile acestea se întâmplă ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: Atunci când vrăjmaşul tău îţi face rău şi tu îi faci bine, grămădeşti cărbuni aprinşi pe capul lui. Aceasta nu înseamnă că îl arzi, ci că atunci când îi faci bine, începe să lucreze în el dragostea, care este Hristos, şi intră în acţiune harul dumnezeiesc. După aceea omul se schimbă, deoarece îl mustră conştiinţa, adică se arde de conştiinţa lui. Nu este bine să faci binele ca să se mustre celălalt şi să se cuminţească, pentru că astfel slăbeşte binele, ci să-l faci cu dragoste. Atunci când îl compromiţi cu binele, se schimbă în sensul cel bun şi se îndreaptă.

Era un beţiv în Koniţa care avea şi familie şi-i dădeam câte ceva. Au aflat unii că-l ajutam pe acel sărman, chiar din spusele lui, şi mi-au spus: „Nu-i da, că îi bea”. Acela îmi spunea: „Dă-mi pentru copii”, iar eu când îi dădeam, îi spuneam: „Ia aceasta pentru copiii tăi”. Ştiam că bea, dar ştiam că acest cuvânt îl va ajuta puţin. Va merge să bea, dar se va gândi puţin şi la copiii lui. Dacă nu i-aş fi dat, şi-ar fi chinuit femeia, deoarece i-ar fi luat din banii ce-i câştiga aceea – se ducea sărmana să lucreze la străini – şi i-ar fi băut, iar copiii s-ar fi chinuit şi mai mult. Atunci când îi spuneam „ia pentru copiii tăi”, îşi aducea aminte puţin şi de copiii lui. Ai înţeles? Mă durea de el, iar aceasta a fost ceva foarte delicat, care a lucrat înlăuntrul lui. Mulţi au fost ajutaţi astfel. Unii, deoarece îi mustra după aceea conştiinţa, trimiteau banii înapoi. Noi, cu logica noastră, nu Îl lăsăm pe Hristos să lucreze. Învăţaţi Evanghelia în chip corect, dacă vreţi să vă faceţi oameni „evanghelici”, iar nu protestanţi!

[1] Rm. 12, 20.

[2] Mt. 5, 45.

[3] Ps. 102, 10.

[4] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte Ascetice, Cuv. 23.

[5] In. 12, 6.

Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.

Total
86
Shares
Previous Post

De la răsăriturile soarelui până la apusuri, lăudat este Numele Domnului!

Next Post

Cipru: Creștinii ortodocși se întorc pe 4 mai în biserici

Related Posts