Αrhim. Efrem Filotheitul
De aceea, spun Părinții că patimile îmbătrânesc și mor odată cu omul. Astfel se întâmplă să vedem și să ne mirăm cum de oameni bătrâni fac lucruri urâte. Aceasta arată că atunci când erau în tinerețe, nu au făcut nicio nevoință să se curățească de patimi și de aceea ele îi urmăresc și ajung până la moarte astfel. Iar de acolo ca o roadă a păcatului vor da seamă înaintea lui Dumnezeu.
Unii, care nu cunosc această artă a artelor și știință a științelor a luptei lăuntrice, spun: „Dar nu am pus în faptă gândurile, ci doar în închipuire le-am avut. Nu am făcut nimic rău!”. Da, dar răul nu pornește de la sine, dacă mai întâi nu va ceda mintea în închipuire, de unde începe atacul asupra sufletului și inima omului se întinează.
Desigur, din moment ce suntem pătimași, provocarea gândurilor rele nu se poate opri, fiindcă aceasta este ceva firesc să se întâmple. Aceasta însă nu înseamnă cădere. Căderea se va petrece atunci când deschidem ușa și îngăduim gândurile necurate să intre în casa minții și a inimii. Atunci avem luptă. Și dacă nu le alungăm și ne sălbăticim împotriva lor și nu le lepădăm îndată, ne vor răpune și ne vor conduce la păcat, care se numește consimțire.
Consimțirea este fapta sufletului. Așa cum trupul săvârșește un păcat, tot astfel și sufletul păcătuiește prin consimțire. De aceea Domnul spune în Sfânta Sa Evanghelie: „Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”[3]. Vede cineva un lucru sau o persoană și se smintește. Imediat trebuie să-și încordeze atenția și să-și întoarcă ochii de la acea imagine, ca să se șteargă din imaginație, după care să înceapă îndată rugăciunea și astfel să împiedice răul de la început.
Când o casă este curată? Când este îngrijită în fiecare zi sau când gospodina o mătură după 10-20 zile? Toți știm că pe măsură ce o îngrijește mai mult, cu atât mai curată se păstrează din toate punctele de vedere. Tot astfel și sufletul omului, inima lui, care este casa lui Dumnezeu, ce este sfântul Jertfelnic al Duhului Sfânt, trebuie curățit adeseori, fiindcă omul este templu al lui Dumnezeu și El locuiește în acest templu. „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi”[4]. Adică prin Sfântul Botez pe care l-am primit, inima noastră devine templu al Duhului Sfânt și ni s-a dat renașterea sufletului prin Sfântul Duh, care S-a pogorât în vremea Tainei. De aceea, este nevoie de Sfântul Botez.
Acest Duh Sfânt, acest Har, pe care-l primește pruncul înlăuntrul său, îl face sfânt din acea clipă. Dar din pricina vârstei nu cunoaște ce i s-a dat. Și diavolul, care are vicleșugul lui, cu multă măiestrie se străduiește să-l arunce în unele păcate din neatenție, ca să-i creeze astfel de condiții, încât atunci când ajunge la o vârstă odată cu trecerea timpului, mulțimea păcatelor să-i creeze o stare rea înlăuntrul său. Și toate aceste gunoaie ale păcatului acoperă, îngroapă Harul Sfântului Duh, Care nu mai luminează mintea. Și astfel, omul umblă în întuneric.
Însă atunci când suflă adierea lui Dumnezeu, pocăința, întoarcerea, spovedania, atunci toate cele aduse de păcat se șterg, inima se curăță de acea tumoare, luminarea Sfântului Duh vine în minte și omul revine la dumnezeiasca luminare. Și precum albina trece pe la toate florile, dar nu se oprește la toate și pe unele le trece cu vederea, ci merge și se așază peste cele care au nectar, tot astfel și Sfântul Duh Se revarsă pretutindeni. Și oricare inimă este pregătită, curată și primitoare, într-aceea Se odihnește, Se pogoară în ea și îi dă bucurie, îi dă veselie, îi dă aripi pentru Cer, o unește cu Dumnezeu. Și un astfel de suflet se află permanent în comunicare duhovnicească și astfel se sfințește.
În lume oamenii nu pot să înțeleagă bine cât de importantă este această lucrare a trezviei. Nu cunosc că prin lucrarea ei se izbăvesc de patimi și ajung la curățirea sufletului. Desigur, în lume putem să lucrăm rugăciunea într-o oarecare măsură. Însă ceea ne va ajuta destul de mult și ne va da posibilitatea să înaintăm este să ne încredințăm lui Dumnezeu în orice problemă și să ne încredințăm deplin Proniei Sale. Adică să nu ne robească problemele minții și să ne neliniștim ce se va întâmpla aici, ce se va întâmpla acolo. Toată această grijă ocupă mintea și nu-i îngăduie să se îndeletnicească cu rugăciunea. Să cugetăm: „Va ajuta Dumnezeu, nu mă va lăsa, mă va izbăvi și nu voi pătimi nimic rău”. Iar atunci când vom elibera mintea noastră de griji, să rezervăm rugăciunii puțin din timpul pentru treburi. Să ne liniștim o jumătate de oră, o oră pentru rugăciune și studiu duhovnicesc. Și cu cât se liniștește cineva, cu atât se apropie de Dumnezeu.
[3] Matei 5, 28.
[4] I Corinteni 3, 16-17.
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce va apărea la Editura Evanghelismos.
