Starețul Ambrozie în stare de trezvie și rugăciune.
Ieromonahul Ambrozie (în lume Spiridon Lazaris) a adormit la 2 Decembrie 2006, la vârsta de 94 de ani. A fost duhovnicul Sfintei Mănăstiri Panaghia Gavriotissa din Dadi și al miilor de creștini din toate locurile Greciei. Părintele Ambrozie era un izvor al miresmei athonite în lume și s-a arătat un chip sfânt de nevoitor contemporan care a împodobit Biserica. Este și el roada Întrupării lui Hristos. Biserica de-a lungul veacurilor a fost un atelier creator de sfinți, care până astăzi continuă să-și dea „produsele” sale.
Fericitul Părinte Ambrozie s-a născut în satul Lazarata din regiunea Levkada din părinți evlavioși, dascălul Panaghiotis Lazaris și Luiza. A fost al patrulea copil din numeroasa lor familie. Încă din vârsta copilăriei sale micul Spiridon s-a distins printr-un caracter liniștit și dragoste față de Biserică. Caracterul i l-a „șlefuit” evlavioasa sa mamă, care datorită faptului că soțul ei era plecat la război, își asumase toată greutatea educației copiilor. Spiridon a terminat numai două clase ale Școlii primare, deoarece trebuia s-o ajute pe mama sa la treburile casei. Când a împlinit vârsta, a fost înrolat în armată și a slujit trei ani în garda Palatului regal, pentru că era un tânăr înalt, zvelt și frumos.
Într-o convorbire pe care am avut-o cu fericitul stareț, mi-a povestit că după satisfacerea stagiului militar voia să meargă în Sfântul Munte. Însă nu știa unde și cum să meargă. Atunci i s-a arătat un tânăr de vreo 25 de ani și i-a spus: „Eu cunosc locul acela. Vino cu mine!” Au pornit împreună la port și au intrat într-un vapor.
„Mi-a dat și pâine”, mi-a spus Starețul, „și am mâncat împreună în toate zilele cât a fost cu mine. Numele lui nu mi l-a spus, dar nici eu nu l-am întrebat. Și astfel am ajuns în Dafni, unde am coborât și apoi am mers pe jos, călcând pe pământul Sfântului Munte. Câtă vreme am fost cu el, am simțit o mare siguranță. Mergând destulă vreme am ajuns în dreptul Mănăstirii Xiropotamu, unde sunt cinstiți cei Patruzeci de Mucenici, și însoțitorul meu m-a întrebat dacă vreau să mă închin. Eu am fost de acord și am intrat în Biserică. În timp ce sărutam icoana, ne-au înconjurat 40 de bărbați tineri. Atunci însoți-torul meu mi-a spus:
– Aceștia sunt Sfinții Patruzeci de Mucenici, care se bucură pentru că vei deveni monah.
De acolo am continuat drumul și am ajuns la Karyes, după care la Sfânta Mănăstire Cutlumuș. Aici însoțitorul meu s-a oprit, mi-a arătat Mănăstirea și mi-a spus:
– Spiridoane, aici vei rămâne. Vei deveni monah. Vei face răbdare și ascultare de stareț.
Apoi a dispărut”.
Se pare că însoțitorul lui Spiridon a fost Îngerul Domnului, Îngerul său păzitor. Și astfel fratele Spiridon a rămas în această mănăs¬tire, iar la vârsta de 25 de ani a fost tuns monah și a primit numele de Hariton.
Într-o seară egumenul i-a spus monahului Hariton să citească Ceasul al nouălea în pridvor. Acela însă, fiind fără carte, a încercat să citească, dar nu a reușit. Atunci egumenul s-a mâniat și l-a alungat cu rușine la chilia sa. În acea noapte, în timp ce se ruga, i s-a arătat Maica Domnului și cu harul ei a învățat Psaltirea pe de rost. Această minune ne aduce aminte de Sfântul Grigorie Palama, care a întâmpina o mare greutate la învățat atunci când era copil. Părinții lui l-au dus la o Mănăstire, unde s-au rugat Maicii Domnului. Monahii i-au spus copi¬lu¬lui să facă în fiecare seară câte trei metanii la Maica Domnului și să o roage să devină un elev bun. Și făcând așa, a devenit cel mai bun elev. Dar atunci când uita să facă cele trei metanii, nu lua notă bună.
O altă întâmplare din viața monahului Hariton, omul lui Dumnezeu, pe când era în Sfântul Munte.
Era într-o vară și Părintele Hariton se afla la grădină. Văzând un smochin și fiindu-i foame, s-a suit în el ca să mănânce. În Sfântul Munte monahilor nu li se îngăduie să mănânce între mese, căci aceasta se consideră mâncare în ascuns și se canonisește aspru. După ce a mâncat câteva smochine, a vrut să coboare, dar a alunecat și căzut. A rămas la pământ și gemea de durere, pentru că și-a rupt piciorul când a căzut. Deși a căzut dimineața, ceilalți monahi l-au găsit tocmai după-amiază, zăcând la pământ și gemând. L-au pus pe o ușă de lemn, pentru că era mare la trup, și patru oameni l-au dus la chilia sa. Despre aceasta povestește însuși Starețul Ambrozie:
„Așa cum stăteam în pat și gemeam de durere, pe fereastra chiliei vedeam Paraclisul Sfinților Fără de Arginți. Și în timp ce mă rugam la ei să mă ajute, deodată au intrat în chilia mea doi medici în bluze albe. Au venit lângă pat și încercau să-mi pună piciorul la loc.
– Trage, Cosma!, spunea unul.
– Ține de aici, Damiane!, spunea celălalt. Și în cinci minute durerile au dispărut și m-am făcut bine”.
Când ceilalți monahi l-au văzut cu desăvârșire sănătos, au slăvit pe Dumnezeu și pe Sfinții Fără de Arginți.
La Sfânta Mănăstire Cutlumuș se aflau cinci monahi tineri și un bătrân în vârstă. Unii dintre ei s-au gândit că ar fi bine să-l schimbe pe stareț. Starețul a aflat și i-a alungat pe toți cei cinci din Mănăstire. Monahul Hariton a fost izgonit și el și trimis la Mănăstirea Hilandar. Aici a avut foarte multe greutăți și s-a îmbolnăvit de mai multe ori. De aceea a plecat din Sfântul Munte și a mers la Starețul Porfirie, care l-a sfătuit să meargă la Mănăstirea ruinată din Dadi, Fthiotida. În această mănăstire părăsită a găsit șobolani, șerpi și animale sălbatice. Părintele Porfirie l-a îndemnat, zicându-i:
– Stai acolo, fă răbdare și ascultare, și Dumnezeu te va ajuta.
Fericiții Stareții Porfirie Capsocalivitul (+02.12.1991) și
Ambrozie Aghioritul (+ 02.12.2006) împreună cu un grup de închinători.
În scurt timp a ridicat Sfânta Mănăstire care, în continuare, a deve¬nit mănăstire de maici. Mitropolitul de atunci al Fthiotidei, Ambrozie, l-a apreciat mult pe Stareț și l-a făcut ieromonah, dându-i numele său.
Într-o vreme se lovise la un picior. A mers la spital și i-au pus o plăcuță de platină la șold. Cu toate acestea îl durea mereu piciorul. Mitropolitul de atunci al Elveției, Damaschin, l-a luat în Elveția ca să-l vadă medicii de acolo. După ce l-au dus la spital, medici au depistat că plăcuța de platină este mai mare cu 1 cm. A urmat operația ca să-i micșoreze plăcuța. Când se pregătea ieșirea Starețului din spital, medicii au insistat să-i facă niște analize generale. În urma analizelor s-a depistat la rinichiul stâng o piatră ca o portocală mică, lucru ce necesita o altă operație.
„Așa cum stătea singur în salon, povestea Starețul, deodată a apărut un monah. Am ieșit amândoi în balcon și ne-am așezat să vorbim. Am discutat vreo 15 minute și i-am spus despre operațiile mele și despre piatra de la rinichi. Atunci acel monah mi-a spus:
– Eu sunt Sfântul Nectarie și am venit să te văd. Și eu am fost bolnăvicios și mi-am dat sufletul la Spitalul „Aretaieio”. Am suferit multe clevetiri și boala, dar am făcut răbdare. Dumnezeu mi-a dat mult har pentru răbdarea pe care am făcut-o.
După aceea m-a atins și a plecat. După ce Sfântul Nectarie a plecat, am simțit nevoia să urinez. Și urinând într-un lighean mic, odată cu urina a ieșit și piatra de mărimea unei portocale mici. Am luat-o cu un șervețel și am pus-o în sertarul noptierei.
A doua zi trebuia să fiu operat. A venit medicul elvețian și mi-a spus:
– Pregătește-te pentru operație!
Atunci eu i-am spus că nu mai este nevoie și, deschizând sertarul, i-am arătat piatra. Când a văzut piatra, medicul mi-a spus:
– Voi, ortodocșii, aveți credință vie; noi am falsificat-o.
Operația nu a mai avut loc și piatra a rămas în biroul medicului elvețian pentru mulți ani”.
Ceea ce am văzut eu la Stareț, în afară de arătările dumnezeiești pe care le-a avut, care erau foarte vii și cu greu le găsește cineva la oamenii de astăzi, a fost faptul că a fost un om care a trăit foarte tăinuit acolo la Dadi. Nu-i plăcea să fie văzut, nu-i plăcea să iasă în evidență sau să se arate. Și poate că acesta este și motivul pentru faptul că nu a dobândit obște mare de monahii. Odată când am vorbit, mi-a spus:
– Eu am rămas aici, am trăit neînsemnat și m-am ocupat cu rugăciunea, cu slujirea Dumnezeieștii Liturghii…
Nu voia să se arate. Dar nici în sat, în Dadi, nu-l cunoșteau prea bine, pentru că cobora foarte rar. Stătea numai în mănăstire, lucra diferite munci agricole, slujea la Biserică și se îndeletnicea mult cu Rugăciunea lui Iisus, după cum mi-a spus. Îl vedeam și eu că, atunci când spuneam ceva, îndată se închidea în sine și se ruga. Cu toate acestea dădea sfaturi foarte bune. Îmi spunea cât de mult îl ajuta Harul lui Dumnezeu:
– Eu sunt analfabet, dar vin aici atâția oameni învățați, profesori universitari. Atunci mi se deschide mintea și le spun atâtea lucruri, încât mă mir și eu cum de le pot spune.
Un copil a mers odată la Stareț și l-a întrebat:
– Eu ce voi face?
– Tu te vei face monah, i-a răspuns Starețul.
Și el, cu toate că nu se gândise deloc la aceasta, a simțit înlăun-trul său un foc și a devenit monah. Cu adevărat, dacă te apropiai de acest om, vedeai că nu este din lumea aceasta. Era un pustnic. Ținea rânduielile ca un adevărat monah. Se scula noaptea și se ruga…
Icoana Maicii Domnului Paramithia. Această icoană – copie după Icoana făcătoare de minuni care se află în Mănăstirea Vatoped – se afla în chilia Starețului și o prețuia mult.
O iubea mult pe Maica Domnului. Odată m-a rugat ca să-i du-cem Sfântul Brâu al Maicii Domnului. Foarte mult s-a bucurat atunci când l-am dus în Dadi și cu multă zdrobire de inimă și evlavie l-a întâmpinat.
Prima dată când l-am văzut, mi-a spus toate cele cu Sfântul Nec¬ta¬rie, adică atunci când l-a vizitat la Geneva și i-a spus: „Să mer-gem să stăm afară, căci este răcoare”. Și să iasă piatra pe care o avea la rinichi! Este înfricoșător, nu este o glumă. Acestea sunt semne mari.
Starețul Ambrozie a adormit exact în aceeași zi, după 15 ani, în care a adormit și Starețul Porfirie. A fost un om al lui Dumnezeu. Biserica este Trupul tainic al lui Dumnezeu. După adormirea sa, am făcut un monah Ambrozie în amintirea lui. Viața lui, prezența și mărturia lui în Hristos, trăirea lui ne întăresc credința.
Să avem binecuvântarea lui!
