Într-unul din marile sate ale Etoloakarnaniei s-a petrecut următoarea întâmplare. Mama unei fete, bună și evlavioasă, a plecat în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu. Într-adevăr, era o creștină adevărată în toate manifestările vieții ei. Duminica, în afară de cazul când se întâmpla să fie bolnavă, pornea dimineața devreme spre Biserică și acolo sufletul ei cel curat și iubitor de Dumnezeu Îl întâlnea pe Mântuitorul și comunica cu El. Adeseori se împărtășea cu Trupul și Sângele lui Hristos, Care îi dădea viață și putere.
Și fiica ei era o fată bună, dar după moartea mamei sale s-a lăsat cuprinsă de nepăsare, astfel încât nu mai mergea regulat la Biserică. Iar dacă mergea, se ducea spre sfârșitul slujbei.
Și ca să-și liniștească conștiința, care o mustra, aducea ca îndreptățire faptul că avea multe treburi, grija animalelor și de aceea nu-i mai ajungea, chipurile, timpul. Obișnuitele justificări… Pe când atunci când omul vrea cu adevărat, găsește soluții pentru toate.
Astfel cu cât se continua această situație, sufletul ei se răcea… Precum un cărbune, atunci când îl scoți din foc, se stinge și se răcește.
Într-o seară însă, potrivit unei rânduieli dumnezeiești, a avut loc o intervenție dumnezeiască. I s-a arătat în vis mama ei, care era scăldată într-o lumină dumnezeiască și i-a spus cu dragoste următoarele cuvinte:
– Fiica mea, să mergi Duminica la Biserică! Noi aici, sus, suntem cu toții la picioarele Atotțiitorului și ne bucurăm atunci când vedem pe cineva de-al nostru că merge la Biserică și-L slăvește pe Dumnezeu. De aceea să mergi, fiica mea, dimineața devreme, ca să asculți rugăciunile de la Utrenie, și nu la al treilea clopot.
Acest vis de la Dumnezeu a cutremurat-o. De atunci în fiecare Duminică merge cu râvnă dis-de-dimineață la Biserică. De atunci este încredințată că va primi și ea binecuvântarea Atotțiitorului, dar și a mamei sale.
